Mahalaua asta sordidă şi generalizată la nivelul întregului fotbal românesc (dovadă şi faptul că Parchetele de toate nivelurile nu mai prididesc să deschidă şi apoi să finalizeze dosare în care personajele sunt nenumăraţi golani care au tăbărât pe fotbalul ăsta, distrugându-l definitiv) cuprinde totuşi şi câţiva oameni în regulă, decenţi, civilizaţi, educaţi, cu un vocabular măcar pe deplin rezonabil, dac nu de-a dreptul elevat şi elegant. Despre unii ştiam mai de mult timp toate acestea, dar din când în când mai am şi câte o revelaţie, precum domnii Gardoş, Bourceanu ori Ţălnar. Acum două zile, la încheierea meciului Rapidului, ultimul în Divizia A (şi presupun că pentru o bună bucată de timp), am fost martor TV al unui dialog purtat între moderatorul din studio şi domnul Daniel Pancu, emblemă între emblemele Rapidului postdecembrist. Un om echilibrat, cu un discurs absolut remarcabil, plin de substanţă. Fotbalistul Pancu n-a fost un sfânt. A cam băut, pe vremea când era un superstar. Dar asta au făcut-o mai toţi „greii” fotbalului nostru, în frunte cu inegalabilul Gicu Dobrin şi Cornel Dinu. În plus, Pancu nu-mi aduc aminte să fi devenit vreodată subiect de bârfă prin tabloide ori emisiuni TV din ălea penale. În poate cel mai greu moment al carierei sale (care oricum se apropie de sfârşit) Daniel Pancu a sărutat gazonul pe care şi-a construit o carieră dacă nu excepţională, atunci măcar foarte solidă. Un gazon pe care trăieşte de zeci bune de ani legenda numită Rapid. Mai exact, a trăit. Fiindcă acum Rapidul face paşi hotărâţi (de alţii!) către o fundătură care-i poate deveni mormânt. Despărţirea Rapidului de prima ligă, simultan cu despărţirea ui Pancu de Rapid şi de gazonul-mamă s-a făcut într-o tristeţe groaznică, în faţa tribunelor depopulate printr-un regulament idiot. Întreaga nenorocire poartă un singur nume: Copos. Un borfaş de duzină, un profitor pena