Brusc, intens şi scăpărător ca fulgerul unui cireş înflorit pe o coastă sălbatică de pe dealul literaturii, Dan David a trecut prin viaţă şi prin poezie doar 38 de ani. A lăsat în urmă o familie îndoliată, nişte prieteni bezmeticiţi prin lume şi câteva cărţi. De curând, s-au împlinit deja 23 de ani de la moartea sa, iar posteritatea pare puţin interesată şi deloc grăbită să-i perpetueze memoria.

Câte ceva, totuşi, se face. Nu pun la socoteală volumul de versuri “Poeme torenţiale”, apărut în 1994, fiindcă aici este vorba de o întârziere birocratică, poetul însuşi predând cartea Editurii Eminescu încă din 1989, cu un an înainte de prea timpuria sa dispariţie. Deci, e un volum de antume. Nici aşa-numitele “Zilele poeziei Dan David”, organizate anual, în octombrie, la Bertea, comuna natală, vitală şi letală a poetului, nu-mi par de ajuns, fiindcă nu au acea anvergură culturală necesară pentru a clarifica, a impune şi a întreţine o posteritate poetică. Aşa că, în fapt, singurele dovezi clare că Dan David nu a fost cu totul uitat sunt cele trei cărţi postume: “Poeme torenţiale”, Editura Eminescu, 1994, “Soare cu dinţi de lupoaică” – poeme inedite, furnizate de familie, ediţie îngrijită şi prefaţată de Constantin Manolache, Editura Libertas, Ploieşti, 2000; “Lacrimă de câine” – antologie din cărţile publicate de poet în timpul vieţii, realizată de Constantin Hrehor, Editura Axa, Botoşani, 2001. (O sursă vorbeşte şi de o a patra: “Bună dimineaţa, America!”, 2003, dar la mijloc este o confuzie, cartea aceasta fiind publicată de un poet omonim, vezi mai jos, stabilit în SUA). Trei cărţi în 23 de ani de posteritate Dan David, mult, puţin, asta e! Mai important decât numărul este ecoul lor. Care, din păcate, nu prea se întoarce… Vreun articol memorial, vreo exegeză prin cine ştie ce pagină de cotidian sau de revistă literară, în Prahova sau aiurea? Nu ştiu… Puţin proba