Pentru cei care se miră de ce europenii au ajuns în situaţia penibilă a lipsei unui acordprivind o politică unitară în problema embargoului impus vînzărilor de armament în Siria, un mic punct pe hartă ar putea fi un indiciu. Este vorba de uriaşul zăcămînt de gaze naturale South Pars/North Dome, situat în Golful Persic şi distribuit în mod egal în apele teritoriale ale Iranului şi Qatarului. Regimul de la Teheran, aliatul Damascului, intenţionează să construiască un gazoduct pe teritoriul Siriei pentru a ajunge în Marea Mediterană şi a avea acces la bogata piaţă europeană. Guvernul de la Doha, principalul sponsor al insurgenţilor sirieni, are un proiect rival, care ar putea tranzita Siria post-Bashar al-Assad şi Turcia pentru a ajunge la aceeaşi destinaţie. În mod evident, criza siriană a izbucnit la începutul anului 2011, la doar cîteva luni după începerea la sfîrşitul anului 2010 negocierilor pe tema proiectului iranian.

Franţa şi Marea Britanie, prin intermediul companiilor naţionale GDF şi Shell, deţin numeroase acţiuni în industria gazelor din Qatar. Rusia are un pact de oţel cu Iranul, menit să blocheze încercările statelor sunnite din zona Golfului Persic şi ale aliaţilor occidentali de a ocoli cvasi- monopolul rus asupra aprovizionării Europei.

Germania este legată de Rusia prin gazoductul Nord Stream, în favoarea căruia a făcut lobby fostul cancelar Gerhard Schröder, în timp ce compania italiană ENI este unul dintre principalii parteneri ai Gazprom. În acest context, faptul că Parisul şi Londra sînt în dezacord cu Berlinul şi Roma privind viitorul Siriei ar trebui să fie mai puţin surprinzător.

Mlaştina siriană nu este singura problemă legată de energie care divizează Europa. Dezbaterea privind riscurile la adresa mediului şi sănătăţii pe care le prezintă exploatarea gazelor de şista fost marcată de interese naţion