Cea mai frecventă greşeală care se face în vorbirea despre Hristos este aceea de a ne moraliza discursul. De a-l duce în zona lui "trebuie să faceţi aşa..." / "nu trebuie să faceţi aşa...", de a mustra oamenii pentru păcate de care (deloc întâmplător) colcăie însăşi fiinţa noastră.

Dacă puteţi, face acest mic experiment şi, atunci când cunoaşteţi îndeaproape viaţa unei persoane care are misiunea de a propovădui, urmăriţi cu atenţie păcatele pe care le înfierează cel mai straşnic, cu îndârjire, în cuvântul său. Veţi constata că sunt exact cele cu care se confruntă (de care este ispitit) respectiva persoană. E şi firesc să se întâmple aşa, întrucât chiar şi atunci când nu vorbim din cele pe care ni le dă Duhul (deşi inspiraţia nu înseamnă, aici, lipsa unei pregătiri anterioare din partea noastră, constând din lecturi, meditaţii şi, mai ales, rugăciune), omul nu poate să rămână rob al unei formule şi al unui plan prestabilit, ci abordează şi subiecte mai sensibile, care-l preocupă mai ales în intimitate. Deşi poate fi catalogată şi aşa, eu nu aş numi asta neapărat făţărnicie (specifică celui care combate, pe faţă, taman acele păcate pe care le săvârşeşte în ascuns). Mai degrabă înclin să o plasez în zona unei inedite spovedanii publice, pe care omul respectiv o face în încercarea (nu neapărat conştientă) de a se delimita de căderile care-i otrăvesc viaţa de zi cu zi.

Firesc ar fi ca, atunci când prezinţi, ca propovăduitor, auditorului sau cititorilor ispitele cu care se confruntă neamul omenesc, să o faci doar în duhul lui Hristos. Adică nu cu înverşunare şi cu ocări, nu cu acel ton de înfierare amintind de şedinţele de partid din vremea comunismului sau terorizând conştiinţele celor ce rătăcesc prin pustiul acestei lumi şi sunt însetaţi de "apa cea vie" (cf. Ioan 4,10). Nu poţi decât să sesizezi, cu durere, acele lucruri care macină sănătatea duhovniceas