- O cheamă CATERINA VLĂDUŢĂ, are 80 de ani şi este unica supravieţuitoare a unui sat părăsit. Singura ei prietenă din ogradă, căpriţa Duţa, a fugit şi ea-n lume, speriată de un dulău -

Curcubeul prevestitor

"Ştiam că o să veniţi. Am văzut ieri, după ploaie, un curcubeu mare pe cer şi asta îmi adu­ce mereu o bucurie. Şi pentru mine, singura bucurie e când am musafiri. Că mă mai satur şi eu de atâta tăcere". Îşi strânge mai tare nodul de sub bărbie al broboadei, măsurându-mă atent. Des­chi­de larg poarta şi mă pofteşte înăun­tru, fără să-mi pună nicio întrebare. Nici cine sunt, nici ce vreau. În fundul curţii, un câine pricăjit latră nervos şi piţigăiat, sugrumându-şi grumazul în lanţ. "Nu-i aşa că sunteţi de la ziar? Ştiam eu... Astă noapte am visat un porumbel pocit, care se ţinea scai după mine. Ştiam eu." A mai fost la ea, mai demult, un ziarist. Şi-atunci a visat tot aşa, un porumbel din ăla călător, cu ciocul strâmb şi ochii mari şi sticloşi, care zbura mereu după ea. O privea atent, îi urmărea toate miş­cările şi, la urmă, a dispărut aşa, din se­nin. "N-am văzut niciodată ziarele alea, dar am auzit de la oameni că au scris numai minciuni despre mine".

În mijlocul curţii stă o casă veche şi gârbovită, cu pereţii scofâlciţi şi o prispă strâmbă, de piatră. "Are 120 de ani casa asta. Aici m-am născut şi aici am copi­lărit. A fost singura din sat care a rămas în picioare după cutremurul din '77. Ce prăpăd a fost atunci, văleu! Aşa a ră­mas pustiu satul ăsta. Da' matale din ce oraş eşti?" Ridică privirea curioasă spre mine, ascunzând sub basma firele albe de păr care-i atârnă pe frunte. "Din Bu­cu­reşti, zici? N-am fost niciodată pe-aco­lo. Doar am auzit că-s mulţi oa­meni răi şi nesuferiţi. Aşa-i?" Zâmbeşte ghiduş, urcând scările strâmbe ale pris­pei. "Da... E agitaţie mare, poate de-aia..", îi răspund derutat. "Păi pentru ce se agită lume