E suficient să înlocuieşti un atribut pozitiv raţional cu unul natural (sau invers) pentru a trece dintr-o parte a axei în cealaltă.

De regulă, atunci când vorbim despre stânga şi dreapta avem în vedere o singură axă pe care sunt înşirate diferite doctrine politice (sau eventual partidele susţinătoare ale respectivelor doctrine). Încercăm astfel să obţinem un model explicativ cât mai simplu cu putinţă, care să ne ajute să ne orientăm rapid pe scena politică.

Totuşi, simplitatea modelului monoaxial este generatoare de confuzii. Între liberalismul de dreapta şi extrema stângă, să zicem, nu există doar o simplă diferenţă de grad. Iarăşi, extrema dreaptă nu este mai de dreapta decât liberalismul.

Modelul biaxial pe care îl propun aici este construit pornind de la două paradigme. Acestea derivă din cele două modalităţi posibile de a defini omul. Pe de o parte, omul poate fi definit într-o manieră negativă, ca individ sau cetăţean, aşadar făcând abstracţie de orice atribut pozitiv care i-ar putea fi conferit (vârstă, sex, statut social sau economic, etnie, apartenenţă religioasă etc.). Pe de altă parte, omul poate fi definit în sens pozitiv, în funcţie de unul sau mai multe atribute pozitive pe care le posedă.

Fiecare dintre cele două modalităţi de definire a omului generează o paradigmă politică distinctă. Voi numi „liberală” paradigma derivată din definiţia negativă a omului, şi „socialistă” paradigma opusă. Faptul că putem opera cu aceste două paradigme poate fi pus în evidenţă, de exemplu, printr-o analiză sumară a două tipuri de discurs referitoare la conflictul din fosta Iugoslavie de la sfârşitul anilor ’90. Astfel, pe de o parte, discursul NATO conţinea în principal termeni precum „cetăţeni”, „încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti” ş.a.m.d. Pe de altă parte, discursul românesc era construit pornind de la termeni ca „sârbi”