Eram culori vii. Eram născuţi cu vara-n păr, din vise mari, din întâmplări ale luminii. Eram plini de culori, de viaţă, de zâmbet. Eram nemuritori. Ca marea. Pe-atunci şi vorbeam cu marea mea. Tot pe-atunci fugeam de-acasă, în formaţie de visători.
Înotam noaptea, trăiam cu nimic şi ne-ntrebam cum e să fii mare. Cântăm pe note piesele-n surdină, de la ţărm. În spate era luna în întuneric şi apa, în faţă erau lumini, viteză, viaţă, vise, muzică. Atât. Mi se înălţa sufletul. Cântam de fericire. Soarele-mi dădea pistrui, se potriveau cu marea. Şi ochii mi se făceau azur de bucurie.
Zilele începeau cu nisip pe picioare şi cu apa rece. Mâncam acadele şi cântam pentru o bere, în gara din Constanţa. Nu ne păsa de nimeni, eram liberi, alergam spre orice nu avea ţărm.
Spuneam şi cuvinte nepermise, la terasa cu vedere la nesfârşitul mării. Nu gândeam că există şi Turcia, dincolo de nesfârşit.
Dincolo de cer erau fiinţe ale luminii. Întinşi pe nisip cu faţă în sus, nu vedeam decât pulsaţia stelelor. Zburăm printre galaxii şi suflam în praf stelar. Făceam baie, goi, în focul Soarelui, ne prindeam de stelele căzătoare. Chiuiam la fiecare cotitura.
Odată m-a prins noaptea stelelor căzătoare în munţii Bucegi, cu cortul, în luminişul din mijlocul pădurii. Trosneau lemnele peste tot în jur dar noi eram deja printre constelaţii. Când oraşul nu mai străluceşte, sclipesc stelele, ca diamantele. Sigur, era adevărat că în zilele senine se vedea marea, de-acolo, de sus!
Zile după zile nu făceam altceva decât să râdem, să cântăm, să iubim.
Ne numeam Enders, era prima mea trupă. Nu ne-am gândit că numele reprezintă ceva. Ne-am despărţit când am intrat la facultate. Unul este architect, altul este dentist, alţii au plecat în Italia, de alţii nu mai ştiu nimic.
Mâncam acadele şi cântam pentru o bere, în gara din Constanţa.
Eu m-
