Cărţile sfinte ocărăsc pe cei care agonisesc cu nesaţ şi, mai ales, se gândesc prea mult să-şi mulţumească lăcomia pântecului, oferin­du-ne ca exemplu hrana păsărilor, de care se în­gri­jeşte doar Dumnezeu.

Iubind mult acest "popor îna­ripat", am vrut să răsfăţ măcar câţiva reprezentanţi din fauna de la munte, acum, când sunt la casa părintească de la poalele Ceahlăului. Cum înaripatele îşi pot găsi sin­gure hrana trebuitoare, eu am dorit să le dau un supliment, să le invit la un "ospăţ" cu cireşe, vişine şi scoruşe din gră­dină, şi cu firimituri de pâine, seminţe, bobiţe de tot felul, grăunţe mici, brânzică, verdeaţă to­cată, puse pe o tăviţă, şi apă limpede, într-o strachină adâncă.

Micul dejun e aşezat când se mijeşte de ziuă, pentru că ele îl "consumă" foarte timpuriu; ciugulesc, ciripesc şi se bucură de hrană şi de splendoarea dimineţilor de vară. Văzându-mă atât de stăruitoare în a da de mân­care păsărelelor, vecina mea, Lisaveta, mi-a zis: "Când s-o crăpa de zâuă şi s-o îngâna zâua cu noap­tea, eu oi citi rugăciunea «Slavă lui Dumnezeu pentru toate», ca să mulţumesc Atotputernicului în numele păsărilor, pentru că şi ele poartă pecetea iubirii Lui".

În fiecare zi, dacă le aştepţi, le poţi vedea cum apar, rând pe rând. Vrăbiuţe de culoare maro pestriţ şi burtică albicioasă, însoţite de vrăbioi cu "barbişon" negru, vin şi fărâmi­ţează grabnic bucăţelele de pâine, le înfulecă în grabă, apoi zboară la puişorii din copacii din jur, îi hră­nesc şi le vorbesc în limba lor. Ca să le ră­mână gura dulce, se reped în zme­urişul din jurul casei, ciupesc câteva bobiţe de zme­ură, apoi pornesc în stoluri spre locuri doar de ele ştiute. Câteodată, când doresc un gust mai acrişor, se opresc în sco­ruş şi sorb din sucul bobiţelor. Cred că nu întâm­plător francezii numesc acest copac "le sorbet des oiseaux". Urmează, de obicei, mierlele negre, care pă­şesc