,,Ce aud eu vorbindu-se despre tine? Dă-ţi socoteală de isprăvnicia ta, pentru că nu mai poţi fi ispravnic!” ( Luca 16:2 ). Acestea sunt timpurile pe care le traversează PD-L în prezent. Sau cum ar spune „cocalarii” cu limbaj de lemn upgradat: ,, cam despre asta vorbim!”. PD-L se apropie de o posibilă dezintegrare, greu de evitat, care a scos toţi ,, şobolanii” pe punte. Rămâne de văzut încotro vor fugi, mâncând pământul.

Decăderea unui partid nu este atât de dureroasă pe cât ar părea. În niciun caz, politicienii PD-L nu sunt nişte romantici şi nu vor plânge unul la pieptul celuilalt. Cei mai mulţi dintre ei au puse deoparte averi considerabile, pe care le vor ,,ronţăi” în linişte până la adânci bătrâneţi. Glorie? Ovaţii? Aplauzele mulţimii? Toate acestea sunt lucruri trecătoare, după care nu vă suspina nimeni toată viaţa. Problema PD-L nu este atât „ vai!-ul” şi „ amarul”, ci mai mult modalitatea de părăsire a scenei politice cât mai demn, dacă acest lucru va fi posibil. În mod sigur, aparenţele vor fi salvate prin aplicarea principiului „ totul se transformă”. Cei care vor părăsi partidul vor motiva că acum simt alte chemări şi au alte aspiraţii. Cei care vor rămâne, vor mai supravieţui o perioadă mai scurtă, sau mai lungă, mulţumindu-se cu procente liliputane în sondaje şi în alegeri. „Apa” va trece şi nu se ştie câte „pietre” vor rămâne. Probabil va fi nevoie ca imnul partidului să fie schimbat, pentru a se „trece cu vederea”acuta lipsă de „pietre”. Indiferent că vor pleca sau că vor rămâne, membrii PD-L nu trebuie compătimiţi. Nu vor muri în niciun caz de foame şi nici nu vor îngroşa cozile la agenţiile de şomaj din ţară. După ce Traian Băsescu s-a despărţit definitiv de PD-L, acesta a intrat într-o derivă, din care va ieşi cu greutate, datorită existenţei unei diversităţi de grupuri locale, cu interese diferite. Partidul nu este nici pe departe compa