Meşterea orice din aur sau argint.
Îi plăcea să închipuiască animale de tot felul şi flori cum nu mai văzuse nimeni. Dar, mai ales, îi era drag să meşteşugească chipuri de sfinţi, pe raclele pentru moaşte. Aşa ajunsese să prindă drag de ei. Şi îi erau ca nişte casnici. Ca Athanasia sau ca cei doi copii ai săi. Vorbea cu sfinţii încă de dimineaţa, atunci când intra în atelier să aţâţe focul. Le spunea tot ceea ce avea pe inimă - gânduri mai grele sau mai uşoare, tristeţi, bucurii... Avusese în viaţă de toate. Şi din unele şi din celelalte. Dar parcă acum, când se uita la firicelul acesta de argint pe care trebuia să-l încolăcească pentru a închipui un vrej, acum, în liniştea asta a serii, rămânea o singură bucurie. Ea! Parcă aşa fusese dintotdeauna. El şi ea.
O văzuse într-o zi la târg, pe când se ducea să caute pietre scumpe pentru inelul unui patrician. Înaltă, zveltă, sfioasă. Avea un păr lung şi negru şi doi ochi de cărbune. Era şi ea fiică de meşter aurar, unul priceput şi vestit. S-a îndrăgostit pe nesimţite, dar n-a iubit-o aşa cum iubea de obicei. Nimic din obişnuita furtună care-i rupea bucăţi din suflet nu a anunţat noua dragoste. Aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată, s-a îndrăgostit lin. Cum vine primăvara. Fără să bagi de seamă. O descoperi abia după ce nu mai vezi peticele de zăpadă şi după ce vântul, care adie seara dinspre muntele Silpius, vine încărcat de miresme. Şi mai straniu era că ea, deşi îi intrase în suflet încetişor, nu mai dădea semne că va să plece. Dar nu pentru că era cea mai frumoasă fată din toată Antiohia, ci pentru felul ei de a trece printre lucruri. Pentru zâmbet, pentru delicateţe, pentru graţia cu care le răspundea tuturor la salut. Parcă nu era dintre pământeni. Parcă Domnul, atunci când îi plămădise sufletul, închisese în el şi un colţ de cer. Şi cerul acela din ea îi stârnea un dor răscolitor
