Cartea a 39-a a marii istorii romane Ab Urbe Condita – „de la întemeierea Romei” –, datorată lui Titus Livius, relatează, în capitolele 8-19, o sumbră poveste în care complotul se îmbină cu riturile tainice, dar și cu amorul care triumfă în lupta cu Răul. Eroii primului act al acestei palpitante povești sunt un tânăr de rang ecvestru, Aebutius, și iubita lui, liberta Hispala Faecenia. Hispala află de la amantul ei că acesta a fost inițiat în riturile secrete numite în text bacanal, așadar închinate lui Bacchos; cum știe din experiențe anterioare că această inițiere are ceva subversiv și periculos, ea își convinge iubitul nu doar să renunțe la aceste practici, ci și să reclame autorităților ceremoniile în cauză. Aebutius ajunge într-o audiență la consulul Spurius Postumius Albinus – un personaj istoric atestat și de alte documente, și care a exercitat efectiv consulatul la Roma în 186 a.Chr. Acesta verifică spusele tânărului și apoi convinge senatul roman că gravitatea situației impune o acțiune represivă energică. Autonimia – o ficțiune? Aceasta nu întârzie, și este atestată și de un document epigrafic celebru, o tabletă de bronz descoperită la Tiriolo, în Calabria încă din sec. XVII, în prezent aflată la Kunsthistorisches Museum de la Viena. Cunoscută sub titlul de Senatus Consultum de Bacanalibus – „decizia senatului în chestiunea Bacchanalelor” – această hotărâre a senatului roman confirmă faptul că autoritățile de la Roma erau îngrijorate de fenomenul religios al inițierilor bachice și făceau tot posibilul pentru a le interzice, sau măcar pentru a le controla. Încă din primele rânduri ale decretului aflăm că „Bacchās vir nequis adiisse vellet civis Romanus neve nominis Latini, neve sociorum quisquam”, adică „este interzisă participarea la inițierile bachice atât a oricărui cetățean roman, cât și a oricăruia de drept latin[1], precum și a oricăruia dintre aliați