De la Bucureşti până la Dortmund, drumul cu autocarul durează aproape 48 de ore. O călătorie apăsătoare spre un viitor incert, la care pornesc care tot mai mulţi români.
Nici nu ştii ce e: liniştea nopţii sau tăcerea apăsătoare a despărţirilor. Se aud numai câinii lătrând prin mahalalele Bucureştilor – şi mierlele fără somn. Şi, parcă, gândurile călătorilor aşteptând tăcuţi autobuzul. Duminica Floriilor nu e o zi bună pentru despărţiri. Un lung drum cu autocarul prin infrastructura întârziată a României în locul unui prânz, cu dezlegare la peşte, în familie. Un drum la capătul căruia încep lungi luni de singurătate.
În epoca zborurilor low-cost, prea puţină lume se mai urcă de plăcere la capătul lumii într-un autocar cu destinaţia Europa. Cei mai mulţi dintre pasageri sunt ”gastarbeiteri”. Pleacă la lucru în Spania, în Italia, în Germania. Autobuzul în care se urcă îi duce de-a valma la Sibiu. De acolo, drumurile li se vor despărţi.
S-au întâlnit întâmplător, vieţile li se intersectează temporar, în faţa maşinii parcate acolo, în Autogara Internaţională Rahova, gard în gard cu închisoarea în care îşi plătesc – sau mai degrabă spală – păcatele politicienii corupţi; dacă politicienii de dincolo de gard şi-ar fi văzut, la vremea lor, de guvernare, poate nu s-ar mai fi întâmplat ca, de aici, din acest capăt de oraş în care picior de bucureştean normal nu ar îndrăzni să calce în creierii nopţii, să plece zi de zi câteva autocare pline cu români disperaţi în lumea largă.
Vânzătorul din chioşcul autogării nu are niciodată rest la cafea. Îţi oferă o lamă de gumă de mestecat pe care îţi vine să-l inviţi să şi-o lipească de păr. Dar îl ierţi. Bănuţii aceia sunt despărţirea cea mai puţin dureroasă. Iar cafeaua şi lumina ultimelor becuri cu filament, atârnând deasupra peroanelor autogării, e tot ce a mai rămas cald. Săptămânile viito