Cu Niculae şi Alexandru, cei doi copii ai scriitorului
În urmă cu trei ani, publicam la Editura Academiei, volumul "Moromeţii - ultimul capitol" - ceva între document şi ficţiune - o întreagă tărăşenie silişteană, inspirată de amintirile celor care l-au cunoscut cândva pe Marin Preda. Iniţial, am vrut să adun ultimele imagini şi mărturii ale lumii lui Moromete, dar am ajuns în altă parte - la iubirile şi ezitările lui existenţiale. Iniţial, am vrut să mă retrag şi să-i las pe alţii să vorbească, dar tare mă tem că nu am făcut decât să ies şi mai mult în evidenţă, apărând neinspirat ca acel turist nătâng care strică un superb şi irepetabil cadru de film, din grabă, neştiinţă sau neatenţie.
Cu cât trece timpul mai mult, observ că această carte îmi aparţine tot mai puţin, că "Moromeţii - ultimul capitol" a început deja să se scrie singură, adăugându-şi noi capitole, interviuri şi mărturii, fără niciun efort în plus. Mai sunt încă multe de spus despre Marin Preda, despre întâmplările din viaţa lui, despre întâlnirile cu cei care l-au cunoscut, mărturiile şi regretele lor tardive, aşternute în spontaneitatea unor gânduri de moment sau în rânduri deja scrise. Recitind spusele şi frământările nostalgice ale unora şi altora, mă uimesc perpetuu, redescoperind un Marin Preda total necunoscut, chiar şi pentru cei care i-au stat în preajmă, în vremea când fiecare încerca, pe cât posibil, să nu-l încurce în preocupaţiunea lui de bază - scrisul.
Din toate paginile nou adăugate, reţin o întrebare năucitoare prin simplitatea ei, întrebare pusă de o doamnă ce i-a stat mulţi ani în preajmă: "Dacă l-ai cunoscut pe Marin Preda, poţi să-mi spui ce culoare aveau ochii lui?". N-am ştiut ce să răspund. Am ezitat, m-am foit, am căutat o scuză. Când l-am sunat pe fiul cel mare al scriitorului, Niculae, şi l-am întrebat de culoarea ochilor t
