Obţinut iniţial din zdrobirea unor pietre semipreţioase, din insecte şi ouă ale acestora, apoi din petrol şi ulei de castor, reţeta roşului de buze a luat culoarea locului şi a epocii. Actriţele au fost şi de această dată promotoare ale noii mode care sexualiza şi mai mult femeia.

După cum avansează îndrăzneţ zoologul britanic Desmond Morris în Maimuţa goală (1967), se poate face fără teama de a greşi o analogie între buzele vopsite în roşu şi labiile femeii, a căror culoare ar stârni apetitul sexual. Analogia a fost preluată şi de alţi antropologi, care au înzestrat-o cu noi semnificaţii. În fapt, ce ne determină să ne vopsim buzele când avem atâtea motive să nu o facem? Sănătatea e unul dintre ele. De cele mai multe ori, unele dintre ingredientele conţinute în vopseaua de buze sunt toxice, dacă ar fi să numim numai plumbul, şi nu au fost nicicând mai respingătoare dacă ar fi să menţionăm doar gândacii striviţi. Cu toate acestea, continuăm să scoatem în fiecare zi din poşete batonul colorat care ne oferă, alături de alte trucuri cosmetice, iluzia unei mai mari încrederi în puterea noastră de seducţie. Ingrediente: alge roşii, iod, brom, gândaci striviţi Aventura roşului de buze începe în urmă cu 5.000 de ani, când femeile din Mesopotamia antică au avut îndrăzneala de a inventa ceea ce astăzi numim ruj. Ele foloseau pietre semipreţioase pentru a-şi decora buzele şi chiar ochii. Cele din civilizaţia indusului, cu 3.000 de ani în urmă, simţeau şi ele nevoia de a-şi vopsi buzele în roşu. Nu erau singurele, egiptencele din Antichitate făceau şi ele acelaşi lucru. Reţeta egiptencelor era alcătuită dintr-un amestec de alge roşii, iod şi brom, combinaţie care le provoca de cele mai multe ori îmbolnăviri serioase. Nu a fost însă un motiv suficient pentru ca femeile să renunţe la decorarea gurii. Se spune că însăşi Cleopatra avea propria sa reţetă de carmin, din care