Cu toate că dezbaterea publică asupra direcţiei de evoluţie a ţării s-a stins în ultimii ani, iar intelectualii, pe scară prea mare, se abţin să discute, sunt mai multe propuneri de diagnoză a situaţiei.

Unii consideră că ţara ar fi în reforme (sănătate, educaţie, salarizare, pensii etc.) care ar fi chiar „reforma statului", ce ar trebui să fie dusă până la capăt. Alţii acuză alunecarea României în statutul unei colonii, ca urmare a pierderii unor mari unităţi economice prin privatizare („Petrom", „Banca Comercială Română", mari întreprinderi şi bănci), şi sugerează o revenire la statutul de suveranitate. După unele voci, România ar plăti şi acum începutul sângeros din decembrie 1989, când dictatura ar fi fost înlocuită cu un regim plin de carenţe, ce şi-ar vădi efectele şi astăzi. Sunt şi voci - este adevărat, puţine - care consideră că România s-ar fi abătut în 2012 de la cursul proeuropean şi proatlantic, încât o acţiune, fie ea şi de natura presiunii externe, ar fi oportună pentru a restaura direcţia.

Teza mea este cu totul alta: România a acumulat, chiar pe fondul succeselor politice majore (integrarea în Uniunea Europeană, apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică) de după 1996, probleme dificile - economice, instituţionale, culturale - şi tensiunile corespunzătoare, încât încheie un ciclu de evoluţie şi are nevoie de o reconstrucţie. Înţeleg prin reconstrucţie o reorganizare pe o nouă industrializare, o economie performantă, instituţii funcţionale şi democraţie maturizată, precum şi pe reorientarea resurselor culturale. Cu alte cuvinte, România a făcut paşi mari după 1989 pentru a deveni membru al comunităţii europene şi a înaintat până la integrările euroatlantice amintite. Dar, după ceea ce s-a petrecut între timp (recrudescenţa tentaţiilor de dictatură, fie ea şi tăinuită şi sterilă), întreaga construcţie de acum un deceniu are nevoie de o recon