Mai întotdeauna, discursul politic este receptat şi analizat, oricând este utilizat. El apare şi ca un spectacol ce te fascinează, dar şi ca o practică democratică. Tematica lui vizează, în mare parte, relaţiile dintre media şi sistemul democratic! Tot mai mult se evită mijloacele ce duc la sentimentul vinovăţiei, apelul la moralitate sau sacrificiu, promisiunile ce nu pot fi acoperite şi chiar beneficiile ce pot “cumpăra” încrederea.

Discursul este instituit de prin anii ‘60 ca o noţiune a lingvisticii – graniţă cu sociologia şi teoria comunicării. Discurs vine din latinescul discursus – ca un ansamblu de manifestări verbale, un ansamblu de enunţuri legate ca ochiurile unui lanţ, pline de ecouri şi amintiri. Poate fi înţeles discursul ca un enunţ solemn. Acum, acest termen este des utilizat, încât orice utilizare a limbii este asociată cu un discurs. El trebuie privit după ideile exprimate, după procesele de gândire ale celui ce produce discursul, după limbajul acestuia şi după situaţia de vestire (situaţia relaţiei dintre vorbitor şi ascultător). Nu orice vorbire în faţa publicului constituie un discurs, căci acesta trebuie să îndeplinească nişte trăsături:

- Discursul este o organizare mai mare decât nivelul frazei. El este orientat, desfăşurat liniar. El este o formă de acţiune asupra receptorului (Ex. în campaniile electorale).

- Discursul este interactiv, el implicând doi parteneri. El este asumat de un subiect – responsabil pentru ceea ce spune.

Sigur, nu tot ceea ce se comunică în faţa unui auditoriu (avizat sau mai puţin avizat) se poate numi discurs. Ne-am obişnuit să numim discurs chiar apariţiile unor politicieni la televiziune sau a prezentării unor comunicări. Trebuie să ne obişnuim cu faptul că discursul vizează influenţa mediatizării asupra opţiunilor (la vot, marketing, etică şi publicitate politică, globalizare, spaţiu public