„A călători este o misiune”
(Jean-Marie Goulemot)
Spuneam, în urmă cu aproape un an, că pe tânărul istoric şi scriitor Codruţ Constantinescu l-am cunoscut prin 2007, dacă nu mă înșală memoria. Însă cu recenziile, cronicile și eseurile dumisale din „Revista Nouă” de la Câmpina și „Axioma” din Ploiești (periodice în care, pe atunci, scriam amândoi), mă delectam deja de vreo doi ani. Tot de prin 2007, am început să-i citesc sistematic textele postate pe blogul său, „Litere, cuvinte, fraze”. Loc din care aveam să aflu că omul meu, câmpinean sadea, absolvise istoria la universitatea bucureșteană în 2000, apoi a ajuns în Danemarca, unde a absolvit cursurile „The International People’s Collage” din Helsingor (tot în 2000) și apoi un masterat în cadrul „Institutului European” al Universităţii din Geneva (între 2001 şi 2003). Junele nostru studios revine acasă, prin 2003, în mod absolut inexplicabil pentru mine, și se angajează consilier pentru afaceri europene, la Prefectura Prahova, unde activează şi în prezent. Continuă să citească cu febrilitate şi aplicaţie, în acelaşi timp punându-se zdravăn pe scris, unele dintre textele sale apărând în reviste cu ştaif, precum „Timpul”, „22”, „Observator cultural”, „Dilema Veche”, „Familia” ori „Historia”, dar şi în alte surate mai mici ale acestora şi la fel de intelighente, precum „Axioma”, „Revista Nouă”, „Oglinda de azi” sau „Labirint”. Rezultatul? Două cărţi cuceritoare („Hai-hui prin Occident” și „Enervări sau despre bucuria de-a trăi în România”, ultima în colaborare cu Mirel Bănică) cuprinzând, aţi ghicit, experienţele de viaţă (și nu numai!) trăite în acești din urmă ani, și încă două, „Studii irlandeze” și „A trăi pentru a citi”, aceasta din urmă înglobând cronici și recenzii ale unor volume (multe netraduse în română), trădând, prin multitudinea autorilor și varietatea temelor abordate, apetenţa sa către cap
