De câţiva ani, o stafie bântuie prin Europa. Bate la toate porţile, vorbeşte în toate limbile şi poartă uniformă nemţească. A apărut odată cu criza, a devenit aliatul/complicele politicienilor, a căpătat autoritate, i-a expirat durata de viaţă, dar parcă nu mai vrea să plece.

Austeritatea, căci despre ea este vorba, a devenit un fel de sperietoare a popoarelor, o apariţie tot mai neclară şi care produce de la reţinere şi iritare, până la respingere şi revoltă. Încet-încet, de la o ţară la alta, austeritatea a rupt lumea în mai multe părţi, generând tensiuni şi neîncredere. Mai întâi, a despărţit clasa politică de mase, conducători de cei conduşi, dar a scindat şi clasa politică (şi ţările), între adepţi şi inamici ai acesteia. Politic vorbind, într-o formulă simplificată, totul părea să aibă un sens până atunci: stânga ia de la bogaţi, dreapta ia de săraci, fiecare cu ai lui. „Partidul austerităţii" ia de la toţi, aparent, fără de niciun folos. Problema merită discutată pentru că se află pe agenda principală a tuturor ţărilor şi nu doar din Europa.

În fond, cel puţin pentru lingvişti, austeritatea este ceva cât se poate de sănătos şi de onorabil, însemnând „sobrietate, cumpătare, severitate". Pervertirea a venit de la politicieni şi de la economişti. Căci dacă nu ai idei de ieşire din criză, dacă nu îţi asumi riscuri şi responsabilităţi, dacă mai ai cumva şi interese obscure, atunci austeritatea, adică „tăierea", e prima soluţie care îţi vine în minte. Pe de altă parte, şi când e vorba despre specialişti în economie (asemenea istoricilor sau juriştilor) e valabilă vorba „câte bordeie, atâtea obiceie". Aflăm acum, de exemplu, că alegerea austerităţii ca soluţie de ieşire din această criză ar fi pornit de la un studiu greşit realizat de către doi economişti-savanţi de la Harvard. Ceea ce poate fi clar pentru toată lumea, om obişnuit sau savant, e că aus