A fost prăpăd prin sudul judeţului. Nu mai reiau, pentru că s-a vorbit prin toată media de grindina care a distrus culturile agricole, joi după-amiază. Întâmplarea mi-a adus aminte de o scenă din copilăria mea, când toate babele se rugau să nu plouă cu piatră. Aşa îi spuneau ele grindinei. Înţelepciunea populară găsise şi un „leac” împotriva bucăţilor de gheaţă care ar fi căzut şi ar fi distrus gospodării şi culturi agricole deopotrivă. Mi-aduc aminte de mătuşa Ioana, care atunci când vedea că „plouă cu piatră”, lua o secure, adică un topor mai mare, şi o mână de sare. Se ducea în mijlocul gospodăriei, în „bătătură”, înfigea toporişca într-o buturugă, presăra sarea peste ea şi, ca prin minune, cerul se lumina şi grindina se transforma în ploaie. Eu priveam, din capătul scărilor, bătrâna învelită într-o pelerină de ploaie care îşi desfăşura ritualul mânată de credinţă şi fără a lua vreo secundă în calcul faptul că tot ceea ce face este în zadar. Uimitor, avusese efect! O fi fost vreo coincidenţă. Se poate ca, tocmai când Ioana a înfipt securea în buturugă, cerul să se fi înseninat, independent de acţiunile femeii. Acest spectacol păgân m-a urmărit tot timpul şi mi l-am amintit la fiecare ploaie mai zdravănă când bunica spunea că e bine dacă plouă, atâta timp cât nu dă piatră. Ioana a murit de vreo doi ani. Nu pot să spun că eram foarte apropiat de această mătuşă, însă îmi aduceam mereu aminte de ea. Pentru mine rămăsese acea femeie care oprise ploaia. Anul acesta, în seara de Înviere am nimerit pe la biserica din sat şi, în cimitir, am căutat mormântul mătuşii, să-i aprind o lumânare, după datina creştină. Monumentul era de negăsit, deşi eram foarte sigur de locul în care trebuia să-l caut. După câteva zeci de minute am reuşit să îndeplinesc acest ritual al luminii. Păcat că oamenii din Corabia, Giuvărăşti, Gârcov sau Ursa nu au auzit de acest leac băbesc împotri