Atunci când Recep Tayyip Erdogan vindea simiţi şi limonadă pe străzile vechiului Istanbul, Turcia era prinsă într-un vârtej de lovituri de stat date cu ajutorul armatei. Ţara tânjea la marginea Europei, iar turcii tradiţionalişti erau consideraţi pătura inferioară a societăţii. În 2011, ţara condusă de politicianul condamnat la închisoare pentru declaraţiile extremiste avea una dintre cele mai mari rate mondiale de creştere economică.
La ultimele alegeri legislative, în 2011, singura incertitudine era marja de victorie pe care urma s-o bifeze premierul Erdogan. Şi, fără a mai fi vreo surprinză pentru nimeni, Erdogan şi-a câştigat lejer, cu 50% din voturile exprimate, un al treilea mandat pentru el şi o majoritate parlamentară pentru partidul Dreptate şi Dezvoltare, pe care-l conduce.
Acum, în cadrul protestelelor izbucnite săptămâna trecută, zeci de mii de turci din aproape 70 de oraşe îl numesc dictator şi-i cer demisia.
Când Erdogan a câştigat cel de-al treilea mandat în fruntea guvernului, în 2011, lucrurile erau cât se poate de diferite. Turcia este candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană, dar acum îşi permite să pună condiţii şi să nu se grăbească să intre în Uniunea roasă de criză.
În 2010-2011, ţara a avut una dintre cele mai ridicate rate de creştere economică din lume, atrăgând investiţii şi oameni de afaceri din întreaga lume. De asemenea, influenţa religiei şi a bisericii în politică şi în structurile de conducere a statului redeveniseră un lucru obişnuit, politicienii religioşi îndepărtându-i pe adepţii secularismului de la putere.
Considerat de rivalii politici un autocrat şi un islamist periculos, susţinătorii în numesc „Papa” Erdogan şi-l cataloghează drept erou şi fiu al poporului. Cu toţii cad însă de acord asupra unui singur lucru: Erdogan a transformat dramatic ţara de când partidu
