La ora când scriu aceste rânduri (duminică seară), marile oraşe ale Turciei par să fie la un pas de anarhie. Zeci de mii de tineri furioşi au ocupat străzile şi luptă cu forţele de ordine aruncând pietre şi cocktail-uri Molotov. Nu sunt islamişti fanatici ci manifestanţi sensibili la problematica ecologică: se opun deciziei guvernului de la Ankara de a desfiinţa un parc din Istanbul. Scânteia a pornit de la manifestaţiile din Piaţa Taksim reprimate brutal de poliţie. Deşi seamănă cu revoltele din Egipt, Tunisia, Libia şi Siria, deşi par să se subsumeze fenomenului numit generic „Primăvara arabă”, aceasta este doar o impresie. Pentru că Turcia nu e un stat dictatorial ci o democraţie. Una imperfectă dar totuşi o democraţie. Partidul AKP, islamist moderat, se află la putere din 2002. De atunci a sporit mereu în sondaje şi a câştigat toate alegerile, în mod corect. Nici nu e de mirare: în cei 11 ani a reuşit să cvadrupleze cifra venitului pe cap de locuitor, a întărit moneda şi a scos din sărăcie milioane de turci. Dar cu ce preţ? Regimul de la Ankara a început să reislamizeze destul de agresiv societatea, să impună restricţii care îndepărtează ţara tot mai mult de aderarea la UE. Societatea a reacţionat, finalmente: nu toate femeile vor să poate văl pe chip, tinerii doresc să se sărute pe stradă şi să bea un pahar de alcool la barul din colţul străzii. În calea lor stă însă figura de sfinx cenuşiu şi auster a premierului Recep Tayyip Erdogan. AKP (Partidul Justiţiei şi Dezvoltării) a obţinut în iunie 2011 peste 50% din voturi, zdrobind efectiv principalul rival Partidul Republican al Poporului (CHP), formaţiune de centru-stânga, care a luat doar puţin peste 25% din sufragii. Între timp, conducătorii AKP au continuat lupta lor politică contra acelor lideri militari care susţinuseră vechiul regim kemalist, cel care scosese în afara legii partidele islamiste şi le ar