Astăzi mi-am amintit că tata e navigator. Uneori uit de el, ceea ce e foarte nedrept din partea mea. Uit că şi-a petrecut viaţa mai degrabă pe mare decât simţind pământul sub tălpi. Astăzi am vorbit cu tata după câteva luni bune în care nu ne-am auzit, fiindcă fiecare îţi duce existenţa pe continente diferite. Sau între continente, în cazul lui.

Era în China şi, în curând, va pleca iar spre Australia. Asta face el, traversează mapamondul încă de când avea douăzeci şi ceva de ani, pentru că îşi iubeşte profesia. Îl ştiu şi pe tata care vine acasă o data la 6-7 luni şi care, uneori doar după câteva săptămâni, şi-ar fi dat pământul de sub pantofi pentru a se întoarce pe mare, să vegheze din nou motoarele unor giganţi de fier de mii de tone.

Despre marinari se vorbeşte doar atunci când ceva negativ se întâmplă cu ei: sunt luaţi ostatici de piraţii din Somalia, implicaţi în naufragii, atacaţi de forţe ostile cargoului pe care se află sau când se petrec accidente de munca cu potenţial de dezastre ecologice. De altfel, de ce s-ar vorbi de marinari când nu se vorbeşte nici de bucătari. Ah, ba da, am greşit, bucătarii sunt la modă acum. În cărţi, la show-uri TV, pe site-uri ( fac printre cele mai mari rating-uri), la evenimente publice - pentru că am devenit cu toţii pasionaţi de gătit şi am descoperit arta culinară. Atunci de ce s-ar vorbi despre lupii de mare când e şi ăsta un job ca oricare altul. Şi veţi striga, pe deasupra, că-i şi unul bănos!

Subiectivă fiind în această micro-scriere, voi spune că marinarii / vaporenii / navigatorii sau cum vreţi să-i numiţi voi sunt o specie de norocoşi. În fiecare zi, sunt norocoşi că s-au trezit din nou dimineaţa, deşi se află la mii de kilometri depărtare de ţărm, în mijlocul nicăierului pe valuri. Sunt norocoşi să coboare în porturi noi la fiecare voiaj, să culeagă poveşti şi să aducă acasă, cu ei, istorii noi, să