Există un mit care-i conduce pe politicienii români: partidul trebuie să fie un fel de unitate militară, în care generalul decide direcţia, armata îl urmează necondiţionat, iar cei indisciplinaţi sunt aduşi în faţa Curţii Marţiale şi executaţi rapid. Organizare, disciplină şi bani (negri), cam asta ar fi cheia succesului.

În linii mari, cred că nici un partid nu a încercat să schimbe această reţetă tradiţională. Noutatea ar fi că doi cetăţeni modeşti, un funcţionar vamal cu costum la două rânduri şi un profesoraş de provincie cam chefliu, au ajuns nişte mici dictatori peste partidele lor, ducând la absurd lozinca disciplinei de partid. Şi Vasile Blaga, şi Crin Antonescu, trăiesc cu obsesia duşmanului din interior, pe care-l urăsc mai mult decât pe adversarul politic direct. Ştiţi, fenomenul „tovarăşilor de drum” – Stalin şi clonele sale din Europa de Est au început epurările prin lichidarea celor care leau fost alături în drumul spre putere. Nu-i suspectez că s-au inspirat de la dictatorul sovietic, pentru asta trebuie să pierzi timpul citind. Blaga şi Antonescu au pur şi simplu o mentalitate deformată de lungi ani de regim comunist şi nu sunt în stare să vadă avantajele unei structuri democratice, în care să supravieţuiască opinii divergente de cele oficiale, ale conducerii.

Ştiu că pare naiv să argumentez în favoarea democratizării partidelor. În prezent, aceste structuri politice trăiesc undeva în Evul Mediu. Avem casta baronilor, care iau de la stat şi, în schimb, cotizează la partid, iar deasupra lor stă un fel de rege, mai puternic sau mai slab. Mircea Geoană, de exemplu, era slab şi dependent de alde Vanghelie sau Mazăre. Blaga şi Antonescu se doresc a fi nişte duri, înconjuraţi de o curte de căţeluşi, iar cine vrea să-i critice nu are decât să o facă din afara sediului partidului. În cazul lui Antonescu, dacă ne uităm peste personajele care-l susţin