În ultima vreme, primeam pe mail tot felul de propuneri şi idei de afaceri. De crescut iepuri şi prepeliţe, de cultivat ciuperci şi ghimbir, sau de început o afacere cu produse de curăţire, ori cu cosmetice, plus nelipsita agenţie de publicitate, portabilă, cu web design cu tot. Am frunzărit mai toate ofertele şi nu m-am regăsit în niciuna. Aşa că m-am reorientat. Mi-am făcut o Şcoală de zâmbit.
Eram contrariat când mă uitam în jurul meu, când mergeam pe stradă sau intram într-o instituţie, când priveam la televizor sau când îmi făceam cumpărăturile. Am întalnit atâţia oameni trişti, blazaţi, cu bateriile scurse, plictisiţi de viaţa şi hăituiţi de griji şi resemnare încât mi-am zis că aş putea “specula” asta. Dacă nu pe toţi, măcar pe câţiva să-i pot face să zâmbească şi tot ar fi ceva. Iniţial, am vrut să fac o Şcoală de râs, dar m-am gândit că, oricum, şcoala românească este de râs, aşa că nu aş fi venit cu ceva nou şi riscam să dau faliment în scurt timp. În altă ordine de idei, procedura de acreditare era mult mai laborioasă, cereau ăştia din minister şi pe mă-sa, şi pe ta-su, o groază de hârtii şi formulare de completat, avize şi acorduri plus că timpul de evaluare a dosarului, ca mai peste tot dealtfel, era nesimţit de mare. Aşa că mi-am obţinut toate autorizaţiile, am dat anunţurile, am făcut puţină publicitate şi când am completat o grupă de cursanţi, am început primele lecţii. Ba, chiar mă gândeam ca, peste ceva timp, dacă reuşeam să atrag şi nişte fonduri, să chem nişte profesori scandinavi. Acolo, ei nu prea râd, dar zâmbesc oricum tot timpul. Şi, în plus, modelul suedez era de urmat şi-n materie de zâmbit.
La noi, în schimb, oamenii erau trişti, îngânduraţi, mulţi dintre ei veneau direct de la muncă, sau de prin spitale, de la piaţă sau de mai ştiu eu unde, dar erau atât de tufliţi încât îmi venea să le iau tristeţea la bătaie. Dar nu se cădea
