Pe la 1847, când Bucureştii se înfăţişau călătorului mai degrabă ca un târg ceva mai răsărit, un poet de ocazie a tipărit în vestitul „Curier românesc”, al lui Ion Heliade Rădulescu, nişte versuri care, la prima vedere, nu au decât o valoare vag pamfletară: „Ce să vezi la Puşcărie?/Femei, oameni, moşi, copii/Lume multă adunată, zgomot, râsuri, gălăgii/Se zgâia la o muiere cu osânda ei de gât/ Rasă tigvă sta în soare cu un aer amărât.”

Versificatorului necunoscut de pe plaiurile mioritice îi venise inspiraţia în timpul unei plimbări „prin Lipscănii”, mai exact când se apropiase de Hanul lui Manuc. Aici, în apropiere de Piaţa Sf. Anton, „pe strada Şepcarilor în sus, în fundul Curţii Vechi” era odinioară, prin secolul al XVII-lea, locul unde erau depozitate „puştile” (aşa erau numite tunurile atunci), adică Puşcăria. Tot aici era o garnizoană a „seimenilor” (soldaţi turci), dar şi „sălaşurile faurilor care modelau şi ascuţeau armele”. Datorită faptului că paza era astfel asigurată, aici erau aduşi şi închişi infractorii de rând. La Puşcărie erau executaţi criminalii osândiţi la moarte, aici fiind ridicate spânzurătorile şi ţepele în care erau înfipţi condamnaţii.

Pedeapsa capitală prin „tragere în ţeapă” nu a fost specifică doar timpurilor în care domnitor a fost Vlad Ţepeş, ci a continuat până în vremea lui Caragea Vodă. În timpul unor săpături arheologice efectuate în această zonă de arheologul P. I. Panait, au fost descoperite schelete omeneşti fără mâini şi fără cap, acestea fiind, cel mai probabil, ale condamnaţilor de la Puşcărie. (cf. N. Vătămanu, „Istorie bucureşteană”, Ed. Enciclopedică Română, 1973)

Pe la 1847, când Bucureştii se înfăţişau călătorului mai degrabă ca un târg ceva mai răsărit, un poet de ocazie a tipărit în vestitul „Curier românesc”, al lui Ion Heliade Rădulescu, nişte versuri care, la prima