În mod inconștient, apostolii flexibilității prin joburi temporare simt totuși că nu e vorba acolo de muncă reală: nu-i auzi niciodată vorbind despre „job”-ul de țăran.
Cum ni se ucide sufletul prin vocabular: înainte oamenii aveau o „profesie” sau o „meserie”... Aceasta din urmă putea fi și „brățară de aur”. Acum au cu toții câte un „job”.
Jobul e anonim și interșanjabil. Jobul e ca batistele de hârtie: se aruncă după ce l-ai folosit un pic. Pînă mai ieri, „meseria” se învăța, „profesia” se studia... ba chiar unii aveau o „vocație”. Vocație vine de la vox, voce in latină si însemna că unii erau „chemați”, in-vocați, erau predestinați, aveau o „chemare” pentru un anume meșteșug, pe care îl practicau la limita artei.
„Vocatio” latinesc avea chiar și conotații religioase, de aceea putem vorbi de „vocația” preoțească. Vocația din latină a fost de altfel calchiată in nemțescul Beruf, profesie, meserie, dar care e literalmente: „chemarea”.
Meșteșugul se învăța greu si dădea demnitate persoanei. Trebuiau o inițiere si o ucenicie. Deseori meseria „se fura”, ca in parabolele zen, unde maestrul nu dădea vreun sfat discipolilor, ci doar îi lăsa sa-i observe cotidianul. Cei care au astăzi un „job”, însă, cu greu își pot imagina mândria si demnitatea de a face parte dintr-o „breaslă”. Cel mult și-o inchipuie ca pe un fel de sindicat, deși acum, cu neoliberalismul, și „sindicat” a devenit o vorbă de hulă.
Celor cu „job” li se tot repetă ca nimeni nu e de neînlocuit. Ca trebuie sa fii „flexibil”. Și recoscător. Pregătit sa schimbi totul in orice moment, azi aici - mâine acolo. Ca dacă nu vezi „job”-ul ca pe ceva gata oricând de aruncat si înlocuit nu esti om al timpurilor tale. Si, desigur, cum se poate cineva atașa de un „job”?
Nu trebuie însă să punem totul pe seama americanizării. Deja „slujbă” implica o degradar
