Definiția a făcut carieră după 89. În câteva reprize, pe drept sau nedrept, Parlamentul a fost catalogat ca fiind al rușinii. Formula comprimată îndesa în ea nemulțumire publică, iar presa n-a obosit s-o întrebuințeze până la uzura completă. Apoi a fost zvârlită la coș, Parlamentul intrând și el într-o zodie cenușie, nici alb-luminoasă, nici neagră. Băsescu, gelos pe o mulțime aleasă de plebe, mai greu de controlat decât una bucată premier, să zicem, s-a îngrijit să deșerte abundentele zoaie ale limbuției sale peste instituția supremă a democrației. N-a mai fost un „Parlament al rușinii”, ci unul al celor „322”, unul prea numeric, unul bicameral care trebuie mutat la garsonieră (prima măsură a „democrației” sovietice ajunse la cârma României, cum ne spune academicianul Giurescu, a fost schimbarea parlamentului bicameral într-unul unicameral). Când Parlamentul i-a fost aproape în totalitate vasal, Băsescu a mai înmuiat-o și a trecut la alte teme: moguli, tonomate și altele dragi sufletului său alterat de ură și îmbătat nu numai de spirtoase, ci mai ales de putere, putere în formă pură, putere totală.

Al treilea referendum de demitere a lui Traian Băsescu (mă refer aici la alegerile parlamentare care au fost, după alegerile locale, runda ultimă de încercare populară de a scăpa de arendașul din Deal) a urcat în Casa Poporului cel mai mare număr de aleși care aveau mandat din circumscripțiile lor să-l trimită acasă pe Băsescu. Să facă dreptate până la capăt, să schimbe legile strâmbe cu unele care să îngrădească triumful strigoilor care ronțăie banul public, să, să, să… Ce face Parlamentul actual, compus trei sferturi din așa ziși anti-băsiști? Ce face și Ponta. Coabitează! În comparație cu trădarea de care este acuzat premierul (cei mai numeroși cetățeni definesc astfel gestul liderului USL), trădarea de care se face vinovat Parlamentul este strivitoare, de n