În urmă cu câteva săptămâni, într-un dialog dezarmant de sincer, Florin Prunea, teoretic conducător al unui club de Liga I, spunea cu nonşalanţă: ”Care bugete?! Nu există aşa ceva, nu mai ascultaţi ce spun conducătorii, niciunul nu are banii pe care îi anunţă”. Dezarmant de sincer, dar nu în sensul de realist, ci în sensul că Prunea habar n-are probabil ce înseamnă un buget. Un buget de cinci milioane de euro nu înseamnă să ai cinci milioane de euro atunci în cont, nici măcar în buzunar, sacoşă sau valiză. Un buget, de oricâte milioane, este o prevedere a veniturilor şi cheltuielilor pentru o perioadă ce urmează. Şi ar trebui să-l aibă toată lumea. El poate fi doi lei sau două milioane, cel mai important e ca veniturile să fie minimum egale cu cheltuielile. În acest caz, dacă faci o prevedere realistă, dacă n-ai banii pe moment, ai garanţia că poţi funcţiona.
Prunea ştie ceva totuşi. La noi, majoritatea cluburilor aşa funcţionează - bugetul e suma cu care vine patronul de acasă. Şi ajung la Dinamo. Noua conducere a clubului îmi dă impresia că înţelege conceptul şi încearcă să se orienteze ca atare. E mai grav să plăteşti, mai exact să promiţi, contracte uriaşe, dar să nu le achiţi, decât să promiţi şi să plăteşti exact ceea ce te angajezi că poţi să plăteşti. Ştia asta şi Caragiale: ”Famelie mare, renumeraţie mică, după buget”. Dacă asta înseamnă 2.500 de euro pe lună e mai sănătos să nu promiţi 10.000. Poate că plafonul ar aduce o plafonare a performanţei. Eu nu cred asta - chiar aşa performanţi sunt fotbaliştii să fie cel mai bine plătiţi angajaţi din România? -, dar e posibil să urmeze o perioadă de secetă la trofee. Ar fi însă mai bine să urmeze un faliment cum li se întâmplă altora? Sau o supărare a patronului care ameninţă că renunţă după ce descoperă uluit că vine cu prea mulţi bani de acasă, dar locul 1 e doar unul şi mai vin şi alţii cu bani de a
