Am scris despre multe dintre filmele proiectate la Cluj de-a lungul celor 11 ediţii ale Festivalului Internaţional de Film „Transilvania” (TIFF) de până acum. Despre cel puţin câteva zeci dintre ele (din peste vreo 200 „pe alese”). De multe ori nu am făcut economie de superlative. Dar, din fericire, calificativul „fabulos” a rămas în păstrare. Aşteptând parcă proiecţia documentarului „Searching for Sugar Man” („Aşteptându-l pe Sugar Man”, Malik Bendjelloul, Suedia – Marea Britanie, 2012). Arareori (de fapt, pentru a fi cinstit până la capăt – niciodată) am avut parte de o poveste mai profundă umană, mai emoţionantă, mai caldă. Asemeni unuia dintre jurnaliştii intervievaţi în documentar am fost obligat să-mi pun întrebarea (deh, deformaţie profesională) „oare aşa ceva se poate întâmpla în realitate?”. Iar răspunsul este cât se poate de direct. Afirmativ.

Sixto Rodriguez („al şaselea” copil al unei familii mixte) are, la sfârşitul anilor 60 şi primi ani 70 ai secolului trecut, şansa de a deveni un „nou Bob Dylan” al Americii. Cel puţin asta a fost convingerea producătorilor care l-au descoperit cântând într-un bar din Detroit. Producători care nu s-au înşelat de prea multe ori. Dar în cazul lui Sixto Rodriguez au făcut-o. Primele două albume sunt îngropate pur şi simplu de „piaţă”. Casa de producţie renunţă la contractul cu el în timpul înregistrărilor la al treilea. Iar Rodriguez abandonează cariera muzicală. Cântă doar pentru el şi fiicele lui, trăind la limita supravieţurii ca… demolator.

Un disc cu muzica lui ajunge însă, absolut întâmplător, în Africa de Sud. Prietenii deţinătorului nu găsesc albumul în magazine. Îl copiază pe casete şi îl dau mai departe. De la prieten la prieten, copiile se înmulţesc. 500.000 de copii e estimarea minimalistă (în timp ce alte estimări vorbesc de milioane ), care au început să circule în Africa de Sud (multiplicate