Prinţul Charles a venit din nou în România. Se pare că nu-l impresionează nimic. Nici faptul că un comisar european (german) afirmă ritos că România e neguvernabilă. Nici campania dusă de tabloidele din insulă pe tema invaziei hoardelor de barbari români. Nici faptul că o şatră de ţigani “made in România” se instalează cu puradei şi cu bulendre într-una din zonele de lux ale capitalei britanice. Nici măcar băşcălia lui Jeremy Clarkson de la Top Gear, care vede în patriarhalismul iubit de prinţ, un semn de lipsă de civilizaţie.
Prinţul vine, implacabil, îşi vizitează gospodăriile pe care le-a cumpărat şi restaurat din buzunarul propriu punându-le la dispoziţia unor vizitatori de marcă, iar beneficiile trecându-le în contul unei fundaţii caritabile.
Cum a nimerit prinţul în inima Transilvaniei rămâne un mister. Este însă limpede ce l-a cucerit acolo: frumuseţea peisajului, tihna vieţii unor oameni simpli şi primitori. În general, lucruri pe care noi, cei de pe aceste meleaguri nu prea le vedem. Sau le vedem cu ochii celor copleşiţi de obsesia globalizării şi a alinierii la standardele mai mult sau mai puţin europene.
S-ar putea spune că prinţul Charles a înţeles ceea ce n-am înţeles noi. Că brandul României acesta este: nici curvele din cluburile lui Mazăre, nici sporturile de iarnă, aflate mereu sub spectrul lipsei zăpezii şi în staţiuni greu accesibile, nici aiurelile promovate de studiul făcut de Elena Udrea pe un milion de euro din care a rezultat celebra frunză menită să acopere ruşinea unor hoteluri inconfortabile şi a unor servicii private.
Această Românie profundă, descoperită şi pusă în valoare de prinţul Charles poate să răspundă, pe termen lung, nevoii de a oferi o alternativă viabilă celor care doresc să ne cunoască şi să ne înţeleagă mai bine. Noi ar trebui să avem doar inteligenţa de a folosi această excepţională oportunitate, de a
