Cu toate ca dezbaterea publica asupra directiei de evolutie a tarii s-a stins in ultimii ani, iar intelectualii, pe scara prea mare, se abtin sa discute, sunt mai multe propuneri de diagnoza a situatiei.
Unii considera ca tara ar fi in reforme (sanatate, educatie, salarizare, pensii etc.) care ar fi chiar „reforma statului", ce ar trebui sa fie dusa pana la capat. Altii acuza alunecarea Romaniei in statutul unei colonii, ca urmare a pierderii unor mari unitati economice prin privatizare („Petrom", „Banca Comerciala Romana", mari intreprinderi si banci), si sugereaza o revenire la statutul de suveranitate. Dupa unele voci, Romania ar plati si acum inceputul sangeros din decembrie 1989, cand dictatura ar fi fost inlocuita cu un regim plin de carente, ce si-ar vadi efectele si astazi. Sunt si voci - este adevarat, putine - care considera ca Romania s-ar fi abatut in 2012 de la cursul proeuropean si proatlantic, incat o actiune, fie ea si de natura presiunii externe, ar fi oportuna pentru a restaura directia.
Teza mea este cu totul alta: Romania a acumulat, chiar pe fondul succeselor politice majore (integrarea in Uniunea Europeana, apartenenta la Alianta Nord-Atlantica) de dupa 1996, probleme dificile - economice, institutionale, culturale - si tensiunile corespunzatoare, incat incheie un ciclu de evolutie si are nevoie de o reconstructie. Inteleg prin reconstructie o reorganizare pe o noua industrializare, o economie performanta, institutii functionale si democratie maturizata, precum si pe reorientarea resurselor culturale. Cu alte cuvinte, Romania a facut pasi mari dupa 1989 pentru a deveni membru al comunitatii europene si a inaintat pana la integrarile euroatlantice amintite. Dar, dupa ceea ce s-a petrecut intre timp (recrudescenta tentatiilor de dictatura, fie ea si tainuita si sterila), intreaga constructie de acum un deceniu are nevoie de o recons
