Mi s-a întîmplat, în cîteva rînduri, să pun pe hîrtie comentarii inconfortabile despre unii bloggeri şi forumişti. Cu riscul de a fi suspectat de ipocrizie, voi spune, totuşi, că, de cîte ori îmi arunc ochii pe iarmarocul din subsolul articolelor mele, mă simt cîştigat.

Una peste alta, lectura mă distrează şi mă îmbogăţeşte. Fireşte, mă bucur cînd primesc mesaje de simpatie sau de solidaritate, cînd simt că textul meu stîrneşte interes, sau provoacă mici plăceri intelectuale. Dar profit şi de contribuţiile interlocutorilor care mă contrazic, care construiesc argumente critice, sau care îmi oferă informaţii noi. Nu sunt foarte sensibil la unele „originalităţi” stilistice delirante (cu multe majuscule şi obscure fente lexicale), din care nu pricep nimic. Dar am ceva de cîştigat - dacă nu direct, măcar colateral, ca experienţă de viaţă şi de oameni - chiar şi din postările celor care ţin cu tot dinadinsul să-mi arate nu că au alte opinii decît mine, ci că mă detestă, ba chiar mă dispreţuiesc. Vreo doi sau trei dintre ei scriu bine: se vede că exerciţiul demolării le prieşte, le provoacă subtile satisfacţii, le dă un sens de viaţă. Cunosc, de altfel, mulţi inşi pentru care „a fi inteligent” înseamnă „a fi contra”, a sta mereu pieziş, a te răfui, suveran, şi cu „prostimea” şi cu „aşa-zisele” elite. Urmăresc cu atenţie şarjele lor inamicale, amintindu-mi de sfatul pe care ni l-a dat, cîndva, Constantin Noica: „Ai mai mult de cîştigat din reproşurile, chiar nedrepte, ale adversarilor, decît din amabilităţile prietenilor”. Le mulţumesc, prin urmare, celor pe care îi scot din minţi. Mă stimulează, mă ajută să înţeleg mai bine lumea în care trăiesc.

Mă întreb însă, adesea, cu ce se aleg, din scrisul lor, ei înşişi. Repet, eu am multe de cîştigat din gherila lor resentimentară. Dar ei? Prima capcană de care se lovesc este previzibilitatea. E destul să l