Clasat pe un nesperat loc 4 sau 5 în topul celor mai îndrăgiți Leonardo din România, după magazinul de pantofi, Leonardo DiCaprio, Leonardo di Țestoasele Ninja și Leonardo de la Strehaia, Leonardo da Vinci n-a fost doar un inventator genial, un artist desăvîrșit și un colaborator al lui Dan Brown, ci și un tînăr de 25 de ani cu bărbuță de hipster și freza lui Hienă, de la Animal X. De altfel, cam asta e și toată ideea din spatele serialului Demonii lui Da Vinci, răsărită într-o noapte în mintea ciudată a scenaristului David S. Goyer: “Hai să spunem la fraieri povestea nescrisă a lui Leonardo. Fraierii iubesc poveștile nescrise!”. În consecință, avem o miniserie cu o premisă interesantă, care o ia însă foarte des pe arătură, lucru ciudat avînd în vedere că Goyer lăsa impresia unui om serios după ce scrisese trilogia Batman.
Într-o Florență de sfîrșit de secol XV, prosperă și reconstruită destul de ieftin pe calculator, tînărul Leonardo, bîntuit de un IQ obscen și tot fel de viziuni induse de opiu, se luptă din greu. Se luptă să-l impresioneze pe Lorenzo di Medici cu mașinăriile lui infernale, se luptă cu interesele obscure ale Vaticanului, se luptă să aleagă între femei și bărbați și, nu în ultimul rînd, se luptă să afle care-i treaba cu organizația secretă care l-a racolat și i-a promis cheia de la “Seiful cerurilor”. Asta în timpul liber, pentru că meseria lui de zi e să rezolve tot felul de mistere medievale, în maniera lui Sherlock Holmes. Un program destul de încărcat, nu? Păi, de aia mureau oamenii pe capete în vremea aia. De epuizare.
Una peste alta, Demonii lui Da Vinci e o poveste lejeruță, dar nu lipsită de farmec, care din cînd în cînd are pretenții de serial bun, urmate de pasaje întregi de ridicol. Nu faceți greșeala să vă așteptați la Tudorii sau Familia Borgia. Eu am făcut-o și la un moment dat m-am trezit cu Da Vinci și Vlad Țepeș bîn
