Evenimentele din Turcia lui Erdogan nu sunt nici pe departe atat de dramatice cat par, nici de trecut cu vederea. E inca un caz tipic de lider atins de betia puterii, un exemplu de asa nu numai bun de predat la politologie la lectia: Cum poti provoca din senin o mica revolutie nesocotind forta simbolurilor. Pastrand proportiile si facand diferentele specifice, cazul sau aminteste de modul discretionar in care Traian Basescu si-a pus foc sub scaun anul trecut. Amadoi au aprins mici incendii sociale tot asa, din gesturi sfidatoare indreptate impotriva unor simboluri, care au scos din sarite pur si simplu opinia publica. Si intr-un caz si in celalalt, aceste proteste spontane au fost preluate ulterior de opozitie in context electoral, amplificate mediatic.

Se vor gasi destui sa tipe ca Erdogan nu e Basescu, nici invers si desigur ca asa este. Erdogan este premier de 11 ani, iar popularitatea partidului sau conservator-islamic s-a consolidat in tot acest timp, nu s-a erodat, din simplul motiv ca Turcia n-a cunoscut criza, dimpotriva. Sub Erdogan nu clocoteste o tensiune sociala generata de economie, ci a explodat frustrarea unei parti minoritare din societate care denunta islamizarea Turciei, revenirea in forta la modelul traditional si indepartarea de valorile Occidentului. Pe Basescu televiziunile il tocau de dimineata pana seara, pe Erdogan il menajeaza, iar informatiile despre proteste s-au raspandit in special pe social-media. Pe scurt, avem de-a face cu revolte motivate diferit, dar puse in miscare de erori politice identice.

Traian Basescu a incercat sa-si impuna reformele in sanatate in forta, Erdogan a calcat cu buldozerele niste copaci sa amenajeze o piata. In calea lui Basescu s-a asezat medicul Arafat, considerat de multi un simbol la acea vreme, nu discutam daca pe nedrept sau nu. In calea lui Erdogan s-au asezat vineri cetateni obisn