Cei care sunt surprinşi de numărul mare de cazuri de violenţă în şcoli, care apar în mass-media, trebuie să ştie că acestea reprezintă doar vârfurile aisbergului. România are o problemă serioasă din acest punct de vedere pe care atât profesorii cât şi autorităţile din învăţământ preferă să o ţină ascunsă.

Colegiul Miron Nicolescu are un sistem de pază extrem de eficient. Nimeni nu poate intra în liceu fără aprobarea gardienilor. Un bărbat corpolent citeşte cu voce tare regulamentul: „Reprezentanţii mass-media şi inspectorii şcolari nu pot intra în incinta liceului decât cu aprobarea Inspectoratului General Bucureşti! Dumneavoastră nu ştiaţi treaba asta?”. Gardianul ridică o sprânceană în timp ce citeşte partea cu „inspectorii şcolari”, se miră preţ de câteva secunde de ce aceştia sunt băgaţi în aceeaşi oală cu jurnaliştii, după care îşi reprimă dilema scurt. „Dacă asta scrie aici, asta fac!”.

Informez telefonic inspectoratul şi încet-încet aparatul birocratic începe să se mişte. Scopul şi durata vizitei? O discuţie cât se poate de deschisă despre fenomenul violenţei în şcoala românească, plecând de la incidentul petrecut în proximitatea liceului, când un elev a lovit cu un briceag un alt elev. Intenţia mea nu pare a-i bucura pe profesori. Sunt anunţată că nu pot merge singură prin curtea şcolii, printre tineri. Profesorul de serviciu mă va conduce până la uşa directoarei şi înapoi până la poartă. Drumul printre elevi devine mai interesant decât discuţia cu cadrele didactice. Neştiind cine sunt, adolescenţii se comportă firesc. În curtea şcolii, doi dintre ei îi cer profesoarei pe un ton uşor obraznic o „scutire medicală”. „Vă rugăăăm, o scutire, dacă se poate!”. Simţindu-şi autoritatea pusă în pericol, femeia încearcă să se impună în faţa lor. Degeaba. „Am palpitaţii, doamna profesoară, îmi bate inima puternic”, insistă ironic elevul. Băieţii încep să