Până la protestele violente și masive din Istanbul și Ankara imaginea Turciei era cea unei povești de succes regionale extraordinare. O democrație funcțională și stabilă (este drept nu foarte liberală), o piață emergentă de succes membră a G20, o populație numeroasă, tânără și cu aspirații occidentale, o putere regională importană cu o politică externă asertivă, interlocutor diplomatic important în relația Occidentului cu Orientul Mijlociu și Asia Centrală, o putere militară importantă în NATO și la Marea Neagră și o posibil membru al UE (deși aderarea acesteia pare să fie tot mai îndepărtată).

Acestea erau atributele Turciei până la protestele de amploare de la sfârșitul lunii. Guvernul lui Recep Tayyip Erdogan era considerat un model de succes al islamului politic moderat atât din punct de vedere politic, cât și economic, exemplul său stând în contrast cu regimurile autoritare dinastice din Orientul Mijlociu. Primăvara Arabă a creat impresia că modelul turcesc ar putea fi emulat într-o mai mică sau mai mare măsură în Tunisia, Libia și Egipt.

Iată însă că imaginea aceasta de succes a ascuns o serie de întreagă de probleme structurale care s-au manifestat la momentul potrivit. Partidul Justiție și Proces (AKP) al lui Recep Tayyip Erdogan domina de mai bine de 10 ani scena politică turcă. A câștigat toate scrutinele din 2002 încoace, a introdus o serie de reforme controversate și a reușit să elimine de pe scena politică turcă armata (a se vedea afacerea Ergenekon – conspirația unor foști capi ai armatei și a câtorva ofițeri active pentru a înlătura AKP printr-o lovitură de stat), „regulatorul” neoficial al sistemului politic și pentru mult timp principala forță modernizatoare a statului Turc. AKP a fost acuzat de opoziție în mai multe rânduri că subminează fundamentul laic al Republicii, prin islamizarea treptată a sapțiului public. Ultima dintre ace