O carte în care multe informații vin brutal peste noi, fără a încerca să înfrumusețeze ororile, despre care am scris AICI.

Augustin Vişa a fost şi a rămas necunoscut marelui public – ca şi prototipul eroului ce a dat numele nuvelei lui Soljeniţîn. E drept că, în timpul ultimului război şi imediat după, Augustin Vişa, fruntaş al Tineretului Ţărănist, aflat în apropierea lui Iuliu Maniu, se bucura de oarecare notorietate.

E drept că, în perioada comunistă, Corneliu Coposu îl considera drept unul dintre marii lui prieteni. Dacă n-ar fi scris însă o carte neobişnuită (Din închisorile fasciste în lagărele şi închisorile comuniste, 2012), apărută postum, nimeni nu şi-ar mai fi amintit de această figură excepţională a istoriei noastre recente.

Neşansă – Augustin Vişa a avut cu carul! A închis ochii puţin timp înainte de decembrie 1989, fără să mai asiste la prăbuşirea sistemului care îi distrusese viaţa; şi-a scris memoriile de deţinut politic în perioada 1974-1984, fără a avea speranţa că ele vor vedea vreodată lumina tiparului. Poliglot, doctor în drept, posesor al unei culturi impresionante, a supravieţuit după ieşirea din închisoare doar prin slujbe mediocre şi subalterne, deoarece pecetea de „fost deţinut politic” l-a marcat definitiv, atribuindu- i o poziţie de tolerat. Memoriile sale au însemnat unica revanşă pe care un om deosebit şi-a putut-o lua faţă de destinul ce a părut să se îndîrjească absurd asupra lui, decenii la rînd.

Faţă de toţi ceilalţi deţinuţi politici români ale căror mărturii ies treptat la iveală în ultimii ani, Augustin Vişa prezintă o situaţie de-a dreptul neverosimilă: intrat la închisoare în 1941, a rămas închis pînă în anul 1958, cu doar un mic interval de libertate, întîi ca antifascist, apoi ca anticomunist. Mare parte a acestui interval a trăit în regim de exterminare fizică. Arestat iniţial sub Antonescu pentru