La 19 februarie 1981, într-una dintre numeroasele şi stufoasele sale cuvântări, Nicolae Ceauşescu spunea că „o importanţă deosebită are intensificarea conlucrarea pentru combaterea terorismului, a activităţii neofascismului care pun în pericol instituţiile democratice, viaţa şi libertăţile cetăţenilor dintr-o serie de state europene”.
La vremea respectivă, au fost comentatori ce au sesizat şiretlicul la care recurgea preşedintele de atunci al României care, vorbind despre relaţia dintre activităţile neofasciste şi terorism, încerca să deturneze atenţia de la terorismul arab, practicat pe scară largă de lideri-prieteni precum Yasser Arafat sau Gaddafi, ori de la terorismul roşu, la care însuşi Nicolae Ceauşescu începuse să facă vârtos apel.
Bunăoară, cu doar câteva zile înainte, mai exact pe 3 şi pe 4 februarie 1981, disidenţii Paul Goma şi Nicolae Penescu de la Paris şi Şerban Orescu de la Köln au primit colete-capcană sub formă de cărţi (ediţia în limba spaniolă a Memoriilor lui Hrusciov), iar la 21 februarie avea loc un atentat la sediul postului de radio Europa liberă din München. Dacă în privinţa coletelor- capcană lucrurile erau întrucâtva clare şi implicarea Securităţii române, prin aripa ei externă, putea fi lesne bănuită, în cazul încercării eşuate de aruncare în aer a Radioului american din Capitala Bavariei situaţia era ceva mai complicată şi mai greu de desluşit.
Explozibilul a fost plasat în zona Departamentului ce emitea în limba cehă, iar autorii acţiunii criminale au rămas multă vreme neidentificaţi. De abia în iulie 1990, graţie unei depeşe emisă de agenţia de presă maghiară MTI, s-a putut afla că atentatul a fost executat de gruparea teroristă a lui Ilici Ramiro Sanchez, cunoscut sub numele de Carlos Şacalul, individ cu antecedente majore în terorismul internaţional, dar şi că sponsorul acesteia era regimul comunist de la Bucureşti
