Economia de piaţă înseamnă şi alocarea resurselor (factorilor de producţie) în funcţie de raritatea lor, care este întâlnirea între cerere şi oferta de resurse. Procesul de alocare, de mişcare a resurselor, poate fi judecat pe termen apropiat, sau pe termen mai lung, când tendinţe de durata îşi spun cuvântul.

Dar, una peste alta, evoluţii pe termen scurt (conjuncturale) şi de profunzime (pe termen lung) se văd în preţuri; acestea din urmă rezultă din, şi ilustrează tranzacţii. Cu cât tranzactiile sunt mai putin influentate de anumiti actori, adica cu cat ele cuprind un numar cat mai reprezentativ de operatori din piata, cu atat ele sunt mai relevante pentru intalnirea dintre cerere si oferta. Ce vreau sa spun este ca preturile sunt cu atat mai edificatoare privind situatia economiei cu cat ele intra mai putin sub incidenta unor “market-makers” care incearca sa extraga rente, sa manipuleze.

Criza financiara actuala a scos la iveala multe nereguli, asimetrii flagrante intre stimulente oferite de piete si penalizari (care ar trebui sa fie in natura functionarii pietelor), subestimare de riscuri, confuzii de ordin conceptual precum echivalarea stabilitatii preturilor cu stabilitatea financiara, abuzuri grosolane de pozitii dominante pe piata, plasarea pe piata de produse toxice, etc –toate intr-un regim lax de reglementare si supraveghere. Si la noi se discuta despre aceste fapte de cand a izbucnit criza. Mai putin insa a fost abordat un aspect cheie, care devine obsesiv atat pentru actorii din piete cat si pentru banci centrale, autoritati de reglementare si spupraveghere in Europa, in SUA. Ma refer la standarde/repere de baza, cu ajutorul carora se fac tranzactii financiare si nu numai, dupa are se ghideaza activitatea economica in ansamblu. Scandalul iscat de manipularea Libor (London interbank offer rate/rate pe piata interbancara), adica pe piata londone