Bucureştiul are propria istorie fabuloasă şi geografie mitică, iar cărţi recente o dovedesc cu prisosinţă, din interiorul şi din exteriorul ficţiunii literare. Ioana Pârvulescu a publicat două romane – „Viaţa începe vineri” (2009) şi „Viitorul începe luni” (2012), ce reînvie oraşul la sfârşit de secol XIX, răsturnând universul cunoscut din proza scurtă a lui I. L. Caragiale, dezvăluind o lume în bună rânduială, trăind schimbările de la sfârşit de secol, de precipitarea progresului.

Există legături vizibile şi ascunse între cele două romane, ele reprezintă un pariu secret al autoarei. Dar atmosfera cărţilor şi misterul fiecăruia ce pare o şaradă cu tentă detectivistă, mi-a amintit difuz, subtil, de Mateiu Caragiale din naraţiunea „Sub pecetea tainei”. Cărţi mateine, romanele construiesc tihnic şi cuprinzător frumoasa lume de altădată, având ca precedent nuvelele unui împătimit matein – Radu Albala.

În ambele romane se derulează fire epice, legate prin noduri nevăzute, care se prind între ele şi se desprind într-un joc complicat şi ingenios. Primul fir deşiră povestea intrusului parcă picat din cer, găsit la marginea pădurii Băneasa – Dan Creţu, înlocuită în al doilea roman de povestea tinerei Iulia Margulis, alt fir ţese povestea familiei Margulis, alt fir înşiră şi deşiră cu inventivitate şaradele ce ameninţă să zguduie oraşul ori monarhia şi ele se află în mâinile unui inteligent poliţist – Conu Costache Boerescu.

Dar personajul care prinde firele în ţesătură este un mic Gavroche bucureştean – Nicu, o suveică vioaie în necontenită mişcare între familii şi medii sociale. El are ca pereche alt copil de aceeaşi vârstă, Jacques, fiul soţilor Margulis. Prin ei, autoarea vede altfel lumea înfăţişată, inocenţa sensibilizată de suferinţa nedreaptă, surprinde amănuntele vieţii din jur ce le scapă celorlalţi. Ei se joacă, dar mai ales cercetează secret