Problema agrară a fost şi este una din... obsesiile elitelor politice româneşti. Au mestecat-o, de la Reforma agrară a lui Cuza-Vodă încoace, generaţii de-a rândul, dar niciuna, nici măcar actuala clasă politică postdecembristă, nu i-au dat de cap. Adică, în afară de eterna pălăvrăgeală pe tema dezvoltării, modernizării şi transformării acestui sector important al economiei într-o activitate productivă de prim rang, n-au lăsat în urmă decât promisiuni neonorate şi subdezvoltare. Vorba vine, din vechime (cum ne-a şi mers buhul prin Europa), că am fi ţară eminamente agrară, cu un potenţial agricol de invidiat. Când ne uităm pe situaţiile statistice comparative, constatăm că suntem printre ultimii în privinţa producţiilor medii de cereale, plante tehnice, legume, fructe, la hectar. Situaţie în care ne aflăm şi în ceea ce priveşte producţiile animaliere. La capitolul procesării acestor produse, parcă ne situam ceva, ceva mai bine în perioada (blamată) a agriculturii socialiste. Astăzi, mai toate capacităţile industriei alimentare au ajuns ruină, mormane de fier vechi (vezi în judeţul Olt ce s-a întâmplat cu complexul „porcin” de la Caracal, cu fabrica de conserve, cu fabricile de zahăr de la Corabia şi Drăgăneşti-Olt). Ziceam, mai sus, că nici guvernele şi regimurile de după Decembrie ’89 n-au fost mai isprăvite în implementarea unor programe şi proiecte viabile pentru dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului agricol. Din exportator net de cereale, legume şi fructe, de carne şi preparate din carne, România a devenit, în ultimul deceniu, importator şi consumator de astfel de produse aduse de afară. O statistică recentă ne arată că mai mult de jumătate din ce ajunge în pieţele noastre şi în lanţurile de magazine vine din import. Nu mai reuşim să hrănim populaţia ţării din resurse proprii, asta în condiţiile în care studii efectuate confirmă că, pus în valoare, potenţ