Copil fiind, mă gândeam că adulţii sunt fericiţi. Pentru că pot să-şi cumpere singuri îngheţată, fără a mai cere voie sau a da socoteală cuiva. Că pot să-şi cumpere cizmuliţe de cauciuc galbene, cu care să intre în toate băltoacele pe care le văd în drum.

Apoi am crescut. Nu mai eram un copil. Dar nici adult nu eram. Nu-mi mai trebuia îngheţată, dar încă tânjeam după cizmuliţe galbene de cauciuc. Consideram că adulţii sunt cei mai fericiţi oameni pentru că puteau sta până la doişpe noaptea în curtea blocului.

Cine i-ar fi luat la rost? Şi puteau să-şi cumpere cămăşi în carouri.

Era independenţa şi libertatea. Cizmuliţele galbene din cauciuc, cămaşa în carouri şi un suc la doişpe noaptea.

Îmi imaginam, de multe ori, nopţile de adult fericit, când eu şi alţi „adulţi fericiţi” ne vom strânge în faţa unui televizor şi ne vom uita la filme toată noaptea.

Era distracţia. Şi eu, un copil nefericit.

Ca şi alţi zănateci de ieri şi de azi, mi-aş fi dorit ca părinţii să fie un fel de magie. În general, să dispară. Să apară atunci când aveam nevoie de ei. Străbunica ofta. Dădea din cap, tristă, şi nu înţelegeam de ce-mi spune „Şinăli-li tu astea, fătu’ meu, da’ nu te-a auzi nime’”. Apoi îmi zâmbea, la fel de tristă şi iar nu ştiam de ce. Am înţeles mai apoi că îmi zâmbea pentru că şi ei i se spusese la fel. Dar era târziu. Ea dispăruse şi n-am găsit încă magia de a o aduce înapoi.

În vremea când mă consideram copil nefericit fără cizmuliţe galbene şi cu interdicţii de stat pe-afară, alţi copii dormeau sub cerul liber, desculţi şi cu arme în loc de pernă. Iar alţii credeau în magie căutându-şi părinţii prin închisori comuniste.

Am ştiut asta, din nou, abia când era prea târziu. Ca şi străbunica. Ea a aflat prea târziu, şi pe pielea ei, că oamenii fericiţi sunt cei care nu trebuie să fugă de bombardamente. @