În ce măsură regionalizarea ar trebui să ţină sau nu cont de identitatea culturală a zonelor pe care le va delimita pe harta României?
Comentariile mele pornesc de la o dezbatere asupra regionalizării, pe care Daniel Vighi şi Viorel Marineasa au iniţiat-o şi moderat-o recent (28 mai) în numele Societăţii Timişoara la Salonul Vega. Deşi focalizată spre ceea ce ar trebui să fie viitoarea regiune Banat – Mureş (e doar unul dintre numele ce au fost propuse unei regiuni, care ar integra judeţele Arad, Caraş, Timiş şi Hunedoara), dezbaterea a developat chestiuni de principiu, de comunicare şi discurs public ce mi se par a depăşi contextul „specific bănăţean“. Mă voi concentra, aşadar, mai ales asupra acestora, fără a ignora totuşi cadrul care le-a generat.
Din analiza acestei dezbateri, dar şi a celei provocate de conferinţa extrem de bine documentată a lui Sorin Ioniţă (EFOR), ţinută cu o zi înainte la Universitatea de Vest, pe tema relaţiei dintre distribuirea fondurilor din rezerva de stat a României pe localităţi, în perioada 2004-2011, şi clientelismul politic, s-a văzut destul de limpede că societatea civilă ar avea un cuvânt important de spus şi în proiectul regionalizării. Consultările cu specialiştii din domenii diferite ar putea duce la un proiect politic în acelaşi timp coerent şi adecvat contextelor. Într-o lume normală, astfel de practici ar fi fireşti, dacă cei implicaţi instituţional ar dori consultanţă şi ar recurge la expertiză specializată în zonele implicate de regionalizare. Spun asta pentru că lucrurile sunt departe de a sta aşa.
Cum spunea Marcel Tolcea, trăim într-o „cultură a improvizaţiei“ în care temeinicia şi mai ales angajamentul financiar şi moral pe termen lung în susţinerea unui proiect se împiedică mereu de interese conjuncturale, deseori politice, ce duc la o fuşăreală sau bâjbâială păgubit
