La începutul anilor ’70, în conturile BRCE s-au depus 54 de milioane de dolari proveniţi din emigrarea germanilor din România în RFG. Pe lângă banii plătiţi pentru fiecare emigrant, Ceauşescu a obţinut credite şi investiţii masive vest-germane.
În dinamica geopolitică a „războiului rece“, Republica Federală Germană şi România comunistă s-au „întâlnit“ undeva la mijloc, în drumul vest-germanilor spre est (Ostpolitik) şi deschiderea lui Ceauşescu faţă de Occidentul capitalist. Începând din ianuarie 1967, odată cu stabilirea de relaţii diplomatice, cele două state au antamat diverse acorduri mai mult sau mai puţin secrete. Dintre acestea, până la revoluţie, vânzarea etnicilor germani a adus în conturile statului român sute de milioane de dolari, folosiţi de Ceauşescu pentru investiţii în economie, plata unor cumpărături costisitoare din Occident şi achitarea datoriei externe.
Banii jos!
Ceauşescu a continuat o afacere profitabilă pentru statul român, începută încă din vremea lui Dej. Din 1966, pe canale neoficiale, prin intermediarul Garlepp, avocat, România a permis unor saşi şi şvabi să emigreze în RFG, pe sume frumoase. Printr-o grilă de calcul pe criterii profesionale, se achitau 1.700 mărci germane pentru persoanele cu studii normale, 5.000 mărci pentru studenţi, respectiv 10.000 mărci pentru cei cu studii superioare. Statul vest-german achita cash, ofiţerilor sub acoperire ai Securităţii, în capitale occidentale precum Viena, Paris, Stockholm şi Roma. Uneori se acceptau şi cecuri. Afacerea s-a dovedit profitabilă, câtă vreme numai în perioada iunie 1968-februarie 1969 s-au încasat astfel 400.000 mărci, potrivit documentelor provenind de la fosta Securitate, declasificate de CNSAS.
Singura doleanţă a părţii române era secretul deplin al operaţiunii. Începând din 1973, prin acord comun, s-a stabilit un „contingent“ anual de 8.000 de emigranţi,
