Este un truism ştiut chiar de toată lumea că, şi în presă, credibilitatea se câştigă greu, se construieşte cu mult efort şi migală în aşa-numita perioadă de „amorsare“, în care se rodează echipa redacţională iniţială, şi se pierde aproape instantaneu, de regulă din prea mult orgoliu şi suficienţă, dacă nu din gafe şi prostie.

Vremurile în care cititorii luau lucrurile afirmate în presă ca atare, pentru că „a scris la gazetă“ sau „a spus la teveu“ s-au cam dus demult, lumea e aprioric prudentă, prizează aserţiunile jurnalistice cu rezerve şi îndoială, pentru că nici redactorii nu se mai străduie întotdeauna să se obosească alergând după confirmări din cele trei surse, prea des campaniile de presă sunt comandate, iar marile dezvăluiri sunt, de fapt, dosare servite, livrate de cei care chiar cu asta se ocupă, fac sau doar fabrică dosare. De prea multe ori, informaţiile zise „pe surse“ se dovedesc până la urmă intoxicaţii deliberate, menite tocmai a decredibiliza ansamblul media, prin generalizări gregare graţie cărora suntem toţi judecaţi la grămadă.

Nu ştim, pentru că nici măcar nu are importanţă, dacă aserţiunile acestor zile despre jurnaliştii dedicaţi unor ţinte politice predilecte din trustul Intact sunt sau nu adevărate, proba verităţii fiind chiar ultimul lucru care contează. Contează în schimb impresia indusă în opinia publică conform căreia se poate face un soi de presă şi în accest mod, de o manieră care trimite ultraspecializarea pe tipologii de subiect în rizibilul vecin mercenariatului. Într-o redacţie este normal şi de dorit ca redactorii din domeniul politic să stăpânească cât mai bine subiectul, să ştie ce trebuie cunoscut despre fiecare formaţiune în parte, istoric, lider, inclusiv dacă se poate şi coterii de culise şi budoar, nu pentru a fi neapărat folosite în presa quality, cât pentru o contextualizare circumstanţială, de eventuală col