In premiera in Romania, Festivalul Transilvania (TIFF) prezinta in acest zile „Trilogia Paradisului” ale carui parti au fost lansate la Cannes 2012, Venetia 2012 si Berlin 2013. La Berlin, in februarie, l-am intalnit pe al doilea cel mai cunoscut cineast austriac dupa Michael Haneke si am realizat interviul de mai jos. Pentru un cineast cinic Ulrich Seidl poate fi derutant pentru ca evita sa-si priveasca interlocutorul in ochi, dar se irita cand i se pun intrebari care nu-i convin.
Imbracat cu totul in negru, Ulrich Seidl sta la masa din camera Hotelului Wyatt si asteapta jurnalistii. E cald in acest spatiu stramt, poate ca asta contribuie la usoara iritare a sa. Stiindu-i filmele ti s-ar parea normal sa nu ii placa sa vorbeasca despre ele, iar graba translatorului te face sa regreti ca nu ai invatat germana la timp.
Ulrich Seidl a devenit cunoscut cu uluitorul „Hundstage”/”Dogdays” (Premiul Special al Juriului la Venetia in 2001 si cel mai bun film al sau de pana acum), lungmetraj de fictiune care infatisa o zi de vara torida in Viena contemporana. Stilul lui s-a impus inca de pe atunci, ca si preferintele tematice.
Seidl e interesat de oameni, dar nu-i arata in situatii prea placute. Le filmeaza corpurile batrane si goale, le adulmeca pornirile erotice perverse, bigotismul si superficialitatea, incearca sa inteleaga relatia lor cu divinitatea (relatie dusa uneori pana la fanatism) sau modul in care se lasa manipulati de societatea de consum. Ii priveste interminabil prin aparatul de filmat fixat pe trepied, iar privirea lui transleaza de la ironie la compasiune. In ochii lui suntem o rasa tragica.
Pana la „Import/Export” (Cannes, 2007) a facut documentare, iar intre 2009 si 2010 a turnat un film de fictiune care, pentru ca se lungea prea mult, a fost taiat in trei halci - „Paradies: Liebe”/”Paradise: Love”, „Paradies: Gl
