Nu fac parte, slavă Domnului, din categoria celor cărora le-a pus condeiul în mână patronul sau directorul, ci a celor care au ales calea clasică, a şcolii, pentru a ajunge în presă. Eram jurnalistă de 12 ani când soarta a decis să-mi scoată în cale Jurnalul Naţional. Un cotidian şi două agenţii de presă îmi creionaseră deja imaginea presei scrise din România. Nu aveam mari aşteptări, nu ştiam ce fel de echipă aveam să găsesc. Pe Marius Tucă îl văzusem doar pe ecrane şi îmi părea arogant. La angajare, nici urmă de Tucă. Semn bun, mi-am zis. Ne-am intersectat abia după o săptămână de la parafarea actelor, pe hol, întâmplător. Eu, şefa de la Externe, el, directorul. M-a salutat sec şi şi-a văzut de drum pe holul imens care împărţea redacţia în două.

Lumina, la Jurnalul Naţional, juca feste. Privit de la intrare, de la uşa directorului, capătul holului era scăldat într-o lumină veselă, sinonimă cu speranţa. Invers, când te uitai spre lifturi, contre-jour-ul era trist, întunecat. Ceva nu era în regula în redacţia aia. Opt ani m-a contrariat sentimentul ăla ciudat de plăcere, de câte ori veneam la muncă şi de totală lipsă de tragere de inimă, la plecare. Abia când ne-am mutat şi am dat uitării “cărarea” de la Casa Presei mi-am dat seama de capcana pe care mi-o întinsese Jurnalul Naţional. Îmi devenise casă, fără să mă prind. Îmi schimbase ritmul, îmi era familie, îmi furase prietenii, rudele, îmi închisese o lume şi-mi deschisese o alta.

Dincolo de politica externă, oameni cu poveşti aiuritor de interesante tânjeau după un condei. Locuri uitate de lume aşteptau un temerar să le cunoască. Poveşti vesele sau triste strigau după tine, să le asculţi. Şi, printre ele, SUBIECTUL VIEŢII. ACEL subiect în faţa căruia jurnalistul nu are nimic de făcut decât să-l accepte, căci îşi croieşte singur drumul. Dacă ar fi să pun punct gazetăriei azi, aş trăi împăcată, căci