Eu nu am cerut să fiu la Jurnalul Naţional. Am avut noroc. M-a primit într-o toamnă, în urmă cu 14 ani.  Şi, când privesc înapoi, am impresia că a fost ieri. Pentru că explicaţia îmi vine şi ea imediat: am trăit foarte intens aceşti ani. Nu am avut timp de plictiseală, de plafonare. Aproape în fiecare zi se năştea o nouă idee: Ediţiile de Colecţie, Ediţiile Speciale, Jurnalul de Duminică; pe lângă toate acestea, clocotul vieţii de fiecare zi.

Ştiu că un ziar îl iei, îl citeşti şi îl arunci. Are existenţă efemeră. Dar sunt mândră că Ediţiile de Colecţie, poate cea mai frumoasă idee care s-a născut vreodată în presa din România, nu au avut o existenţă scurtă. Şapte ani de poveşti palpitante. Iar cele mai bune dintre ele se regăsesc în trei volume elegante, în multe biblioteci din ţară, în Colecţia Colecţiilor. Noi am (re)descoperit şi am scris istoria de suflet a poporului român.

În aceşti 14 ani am fost în multe locuri din ţară. Mi-au rămas pentru totdeauna în inimă rezervaţia de narcise de la Vlăhiţa, un amurg în Deltă, o scotocire după legendele comorilor, prin Mehedinţi, şi românii frumoşi şi cu mare iubire de neam şi de Dumnezeu din Harghita şi Covasna, iubire de ţară despre care părintele Ioan Selejan nu se sfieşte să vorbească.

Am trecut prin multe în aceşti ani. Recunosc că, după atâta vreme, nu reuşesc să scap de o teamă grozavă pe care mi-o inspiră Şeful. (hahaha!) Mai bine îi spun un respect uriaş, pentru că aici am avut de la cine să învăţ meserie. Primul care m-a luat sub aripa sa (şi de atunci, din prima zi, nu m-a mai lăsat) a fost Ţuţu, aşa cum îl alintăm noi pe Florin Condurăţeanu (“Scrie, mă, o poveste omenească! Dacă un text nu are trăire omenească în el, nu e text!” ­ asta auzim de la el). Apoi domnul Constantin (Dan Constantin), care ne dă în fiecare zi o lecţie de “cu ochii-n patru”. Mă opresc aici. Nu vreau să fac o lis