În mod firesc şi legitim, presa n-ar trebui să fie excesiv de preocupată de soarta Opoziţiei, fiind mult mai interesantă prestaţia Puterii, măsura în care promisiunile electorale ale acesteia au vreo oarecare, întâmplătoare, şansă de concretizare. Ce se întâmplă dincolo, în Opoziţie, este mai mult un joc secund, care contează fără a fi prioritar.

În ’96, după ce Convenţia Democrată câştigase Puterea (nu alegerile, care au fost câştigate tot de PDSR de atunci, dar care a fost izolat în Opoziţie), un distins senator ieşean al PDSR concluziona că, „ei, au câştigat, s-au nenorocit!“, apreciere confirmată de un alt senator, lider al UFD la acel moment, care constata şi el că „ei, am câştigat, ne-am nenorocit!“ Adică, cel care câştigă Puterea are o problemă, lumea se aşteaptă ca măcar ceva din promisiunile electorale, cât de cât, să se şi concretizeze. Ceea ce până acum nu prea s-a întâmplat din motive care, în modul matematic, sunt exact aceleaşi care au dus la căderea guvernelor Boc al nu mai ştiu al câtelea şi MRU: recesiune, criză, austeritate!

Sigur că atunci când Puterea are fie şi formal o majoritate excesivă, de peste două treimi, transpare riscul comportamentului abuziv, practic orice şi oricum poate trece prin Parlament chiar cu o majoritate calificată, drept pentru care presa ar cam fi obligată să ia act de ponderea şi prestaţia Opoziţiei, ca alternativă potenţială. Ori când această Opoziţie este modestă spre ridicolă, fragmentată şi într-o agravantă destructurare care aduce a neantizare, ar trebui să începem să ne îngrijorăm vizavi de soarta şi stabilitatea democraţiei româneşti, care o fi ea originală, cum altfel?, dar nu poate fi funcţională şi echilibrată într-o debalansare care riscă cronicizarea ireversibilă.

Această asimetrie excesivă şi tentaţia irepresibilă, aproape firească, a parlamentarilor din Opoziţie de a defecta către aria Put