George Becali are la activ trei[*] condamnǎri penale şi încǎ vreo douǎ dosare în curs de investigare. Pentru oricine, el se încadreazǎ cu asupra de mǎsurǎ în definiţia infractorului de drept comun. Cu toate acestea, conform unei serii de sondaje IRES (realizate în sǎptǎmâna ce a urmat arestǎrii sale), o majoritate de 54-58% îl considerǎ victima unor decizii cu caracter politic.
Personajul este o creaţie a mass-media, pentru cǎ fǎrǎ simbioza perfectǎ cu majoritatea televizinilor nu ar fi trebuit sǎ intereseze pe nimeni. I-a fost creatǎ imaginea unui bun creştin, care dǎruieşte celor bogaţi şi bisericilor. E smerit faţǎ de Dumnezeu (şi în general, faţǎ de cei puternici) dar e trufaş şi insultǎ pe oricine îndrǎzneşte sǎ-i stea în faţǎ. Nu prea ştie el multǎ gramaticǎ, dar asta-l apropie de “popor”. Socoteşte cǎ oricine poate fi cumpǎrat (se pare cǎ de multe ori i-a reuşit), ceea ce e destul de aproape de judecata majoritǎţii concetǎţenilor noştri. Dispreţuieşte oamenii legii (deşi pânǎ zilele trecute a fǎcut parte din Comisia juridicǎ a Camerei Deputaţilor), faţǎ de care se aratǎ însǎ umil atunci când se simte strâns cu uşa – comportament destul de rǎspândit în jurul nostru. E ceea ce se cheamǎ un şmecher, ceea ce-l face simpatic (inclusiv pentru primul-ministru, dupǎ cum a ţinut acesta sǎ ne spunǎ).
Chiar dacǎ existǎ premizele unei simpatii din partea publicului, trebuie sǎ constatǎm cǎ, în momentele importante, acesta l-a tratat cu discernǎmânt. În decembrie, atunci când candidase pentru un mandat de deputat, obţinuse 60,9% din voturile alegǎtorilor din colegiul bucureştean 25, în condiţiile unei prezenţe de 44,4%. Cu alte cuvinte, se situase la media formaţiunii din partea cǎreia candidase, fǎrǎ a aduce valoare adǎugatǎ. Atunci când a candidat pe cont propriu, pentru Primǎria Capitalei, a trebuit sǎ se mulţumeascǎ cu 3,2% din voturi.
Când a fost a
